După o noapte agitată, cu o mare învolburată, ne-am trezit într-o atmosferă de un calm desăvîrșit, sub razele unui soare blînd și strălucitor, pe catamaranul legat de stîncile insulei pustii Arkoudi. De jur împrejur, în unduirea sclipitoare a apei jucau bancuri întregi de pești. Mi-am amintit de plasa ca de prins fluturi pe care o cumpărasem în ziua precedentă din portul Frikes. Pînă atunci, asemenea lui Theo, mă declaram un pescar de pungi și alge (adică singurele lucruri pe care le-am prins vreodată în apă). Mi-am zis totuși că n-ar fi rău să-mi mai încerc norocul. Am legat bățul plasei de cangea bărcii cu izolirband, pentru o coadă mai lungă. Era o improvizație de tot rîsul. Am pus o bucățică de pîine în plasă și am băgat-o în apă. În ea au intrat patru sardine deodată. Le-am săltat în aer, strigînd după un vas în care să le deșert. Am repetat operațiunea și în cîteva minute prinsesem deja cît pentru o bună tavă de pus la cuptor. Sardine măricele, cu irizații albastre și verzi pe spate. O dimineață plină de noroc și fericire!

Am ridicat ancora și am părăsit insula cea pustie, cu regretul că n-am mai avut timp să o și batem puțin cu piciorul. Era ultima zi de navigație și trebuia să ajungem cu Zizi înapoi în Lefkada. În drum ne-am oprit să vizităm o mare grotă marină, formată în stîncăriile din coada sudică a insulei Meganisi. O peșteră în care, cică, în al Doilea Război Mondial s-ar fi ascuns submarinul grecesc Papanikolis (băieții l-au botezat Papanicolau).

La prînz am mîncat sardinele gătite excelent de fete. Mergeam în volte pe lîngă fosta insulă a lui Onassis, Skorpios, care astăzi aparține unui oligarh rus și în al cărei mic golf, ca un rai, se zărea acostat un yacht cu multe etaje. Marea, albastră ca vacanța, era plină de veliere care se întorceau, ca și noi, în atotcuprinzătoarea marină a Lefkadei. Bineînțeles că lucrurile deveneau tot mai triste. Lăsam în urmă ciclopii, lestrigonii și Ithaca lui Odysseu. Într-un celebru poem, Konstantinos Kavafis zice: Atunci cînd spre Ithaca vei porni-o / dorește-ți drumul cît mai lung să fie, / plin de peripeții șinvățăminte“. Într-o oarecare măsură cam așa ni s-a întîmplat și nouă. Vă veți întreba poate cum de, în toată călătoria asta, n-am pomenit nimic de Calypso, Circe ori Penelopa. Ba am pomenit, numai că, în vremurile noastre moderne, doamnele nu mai așteaptă singure pe cîte o insulă, ci merg pe mare chiar alături de navigatori. Toate ca una și una ca toate, cele trei au fost mereu cu noi pe catamaran, ne-au însoțit, ne-au gătit și ne-au pregătit, ne-au îmbărbătat și ne-au ponderat, păzindu-ne și fericindu-ne cu grija și spiritul lor feminin protector. N-au fost nevoite să ne aștepte douăzeci de ani, să ne ofere nemurirea sau, Doamne ferește, să ne transforme-n porci.

În fine, am intrat în canalul de la Lefkada într-un șir indian de alte ambarcațiuni, am anunțat că sosim, ne-am oprit la benzinărie să facem plinul bărcii, ca la mașinile de închiriat, iar omul nostru de pe chei ne-a făcut semn cînd să intrăm în marină și unde să acostăm. Momentul de final era poate și cel mai greu. Ca și cum ai fi încercat să parchezi cu spatele o mașină de 13 metri lungime și 7 lățime în parcarea de la mall, fără să vezi aproape nimic în spate. La prima încercare am agățat cu pupa parîma de mooring care ținea yachtul vecin. A zbîrnîit cu întregul yacht odată, ca o coardă de contrabas gigantic. Nu s-a întîmplat nimic în afară de niște urlete pe mal. Am ieșit de acolo imediat. Omul nostru de pe chei m-a ghidat cum să mă apropii din nou, apoi a făcut gestul cu care ai sfîșia o pînză: mîna stîngă în față și mîna dreaptă în spate, brusc. Adică: mașina babord în față, mașina tribord în spate, la maximum, cu cîrma blocată. De jur împrejur, și în față, și în spate, erau „parcate“ alte veliere și catamarane, spațiul era foarte îngust, iar manevra aceea părea brutală. Efectul ar fi fost o răsucire a „elefantului“ în vitrina cu bibelouri. Asta era, am închis ochii și am făcut gestul, cu mîinile pe cele două manete. Elicele au vuit, apa s-a vălurit, ambarcațiunile din jur au tresăltat, dar, ca prin minune, Zizi, cu cele 12 tone ale sale, a ajuns în poziția corectă. Încă vreo cîțiva metri cu spatele și băieții au aruncat  parîmele pe cheu. Adi s-a luptat cu mooring-ul pe care trebuia să-l lege cît mai repede de tacheți, să stabilizeze prova. Aventura noastră se încheiase. Ne-am îmbrățișat bucuroși.

Potrivit obiceiului grecesc, încă o noapte ambarcațiunea închiriată era a noastră. Seara au venit însă oamenii proprietarului s-o verifice. Ne-au cerut să rulăm ca la carte parîmele puse la uscat. Un scafandru umbla pe dedesubt. Control serios. În cele din urmă au zis că ar lipsi o pompă (a bărcuței gonflabile). Noi nici c-o văzuserăm vreodată, dar ei ne-o arătau trecută în procesul-verbal. Ne temeam de vreo controversă, dar grecii au hotărît că așa un fleac nu se impută, ca să nu ne strice cheful. Și cheful chiar a urmat într-o tavernă din port unde aproape că am adormit. Ca Odysseu cînd a ajuns acasă.

A doua zi de dimineață ne-am strîns bagajele și am pornit pe tristul drum de întoarcere. Am ocolit prin Salonic, unde la o cîrciumă, într-un pasaj, am mîncat rondele de rechin neted à la Saganaki. O nebunie! Am făcut și o baie în tulburele golf al orașului, în spatele unor blocuri, și am pornit mai departe către țară, pe sumbrele șosele dinspre nord. Seara tîrziu, cazați într-un hotel din Sofia, am ieșit să ne plimbăm. Era de-a dreptul pustiu. M-a străbătut un straniu sentiment de Bacău. Într-un mall aproape închis, la un snack-bar ni s-a servit un pepene roșu cu brînză și mentă. Combinația a avut darul să ne mai înveselească.

Trebuie să mai spun că, după Homer, nenumărați poeți au continuat să-l cînte pe Odysseu. Unii au avut inspirația să descrie plictiseala care l-ar fi cuprins odată întors acasă. Adică  deprimarea tipică, am spune noi astăzi, de după o călătorie aventuroasă. Sau depresia post-vacanță. Le mulțumesc celor care m-au răbdat vreme de zece episoade.