Am „corectat“ – cum se spune în lim­ba­jul nostru profesoral –, cu ceva timp în urmă, împreună cu un in­spec­tor școlar de limba engleză („mîna întîi“ și „mîna a doua“), la exe­menul de titularizare în învățămînt. Căl­dură mare (de iulie!), teze multe, subiecte complicate, cu baremuri a­șij­de­rea. Co­legul meu de suferință abia răsufla. Din cămașa descheiată îi atîrnau niște fire ciudate, de care era legat un aparat mi­nuscul cu afișaj electronic. În răstimpuri, bietul om îl cerceta cu îngrijorare. „Mi au instalat medicii un dispozitiv de monitorizare permanentă a tensiunii arteriale, dom’ profesor. Am indicația să o verific mereu. Dacă sare de 17 cu 10, trebuie să sun imediat la 112 și să-mi anunț cardiologul să vină oriunde m-ar duce ambulanța. Dacă mai apuc, desigur.“ Informația, mărturisesc, m-a tulburat profund. Inspectorul e mai tînăr ca mine, nu știu dacă a împlinit 45 de ani. „Ehei“, a continuat el trist, „asta mi se trage de la Sorel. Ce bărbat zdravăn am fost înainte să am de-a face cu – nici nu știu cum să-i zic – pokemon-ul ăla…“ „Sorel?“, am întrebat curios (numele îmi era cunoscut). „Da, unul, profesor de engleză la Școala gimnazială 36…“ Vorbea chiar despre un coleg de facultate de-ai mei. Fusesem în aceeași subgrupă timp de patru ani. Nu mi-am putut reprima, prin urmare, interesul și l-am interogat direct: „Dar ce-a făcut acest Sorel?“

Inspectorul s-a așezat mai bine în scaun, a lăsat pe masă lucrarea pe care o lectura și mi-a povestit cu glas moale: „Dom’le, primesc la un moment dat, în norma anuală de inspecții periodice, și numele Sorel, de la școala amintită. Sun directorul, mă interesez cînd are program respectivul, fixez clar o dată și un interval (ca să fiu sincer, m-am limitat la o singură oră de inspecție – nu sînt terorist din ăia care stau de dimineața pînă seara prin liceu, tiranizînd tot ce mișcă! –, ultima din orarul lui Sorel în acea zi, ca să-i fie ușor!). Mi s-au dat asigurări că totul este în regulă, profesorul urma să fie anunțat din vreme. Mă prezint la școală conform aranjamentului. N-am mai trecut pe la cancelarie și pe la director, cum e cutuma, am decis că-i voi saluta pe toți la sfîrșit. Nu doream să creez mare vîlvă, sînt și eu profesor, știu ce înseamnă emoția inspecției. Ca de obicei în astfel de cazuri, m-am străduit să fiu foarte discret. Am întrebat unde era a VI-a B și m-am dus direct la clasă. Cam greu drumul, ce i drept, a VI-a B se afla la etajul al IV-lea, iar scările instituției se dovediră extrem de abrupte. Ajung gîfîind. Trecuseră șapte minute peste fix. Numai bine, am gîndit, abia începe treaba. Intru în clasă. Nebunia de pe lume. Copiii urlau, se cățărau pe mese și pe geamuri. Reușesc să-i liniștesc cu chiu, cu vai, și întreb derutat unde-i dom’ profesor…“

Povestind, inspectorul începu să respire precipitat. Își verifică tensiometrul, apoi reveni: „Ăștia îmi zbiară că dom’ profesor este la cancelarie, unde așteaptă un inspector. În fine, greșeala mea. Nu trebuia să urc așa de-a-nboulea. Mă întorc și cobor grăbit la cancelarie, atent totuși să nu-mi rup vreo gleznă pe scările construite parcă pentru un turn medieval. Aici, năvălesc mai mulți pe mine: îmbrățișări, strîngeri de mînă, lingușeli. Întreb de Sorel. Cum, nu ne-am intersectat pe scări? – mă întreabă mirați profii. Mă așteptase pînă adineauri și plecase la oră, bănuind că m-aș fi dus direct acolo. O iau la fugă înapoi, escaladez etajele cu limba ieșită de un cot afară și, ce să vezi, elevii tot singuri, agățați de pereți, într-o stare de beatitudine vecină cu isteria. Se hlizesc la mine. Dom’ profesor venise în clasă cu cîteva secunde mai devreme și plecase din nou să-l aducă pe inspector. Mă reped iarăși pe scări, precum un maratonist kenyan pe ultimii zece metri. La cancelarie nici nu mai puteam să vorbesc. Gesticulam doar. Dascălii se minunează și mai tare că nu l-am prins pe domnul Sorel. Tocmai revenise și dispăruse. În căutarea mea, se înțelege. Alerg la clasă. Scenariu identic: Sorel, intrat și ieșit! Merg la director pentru ajutor. Omul, binevoitor, îl sună pe mobil. Absență semnal! Normal, observă el încîntat, Sorel este serios, a închis celularul pentru inspecție…“

După o pauză de respirație, inspectorul a adăugat: „Am repetat sportul de vreo cincisprezece ori. Fără succes, însă. Ne aflam mereu în contratimp. Am hotărît atunci să aștept lîngă profesoara de serviciu și să mă năpustesc asupra lui Sorel în clipa cînd ar fi apărut. Doamna (care nu mă cunoștea) mi-a dat o veste dezolantă. Profesorul Sorel tocmai ieșise din școală. Avusese ultima oră din zi și mai fusese și inspectat de cineva de la ISJ. Ca o consfințire a celor zise, se sună strident de recreație. Am tresărit apoplectic. Reapar peste o săptămînă, la aceeași oră. Renunțasem la preaviz. M-am înființat la cancelarie, cu zece minute înainte, chitit să-l înșfac pe Sorel (îl știam din vedere de pe la niște cercuri metodice) și să merg cu el la clasă. L-am localizat rapid. Îl iau pe sus, îi șuier că sînt inspector și că vreau să-i văd ora. Din fericire, nu am mai urcat patru etaje. Ne-am oprit la unu. M-am pus în bancă, rînjind sardonic. Profesorul a solicitat elevilor să deschidă cu o sîrbă. Un băietan mai brunețel a scos o vioară și, cînd a început să scîrțîie, mi-au sărit timpanele pe podea, nu alta. Asta-i oră de engleză, domnu’ Sorel? – am strigat ca un scelerat. Aaa, cu Sorel aveți treabă? – s-a înseninat tipul, subit. Eu sînt Mirel, profesorul de muzică. Sorel e la etajul IV, la a VI-a B. Tot ce-mi mai amintesc sînt asistentele de la Urgențe înfigîndu-mi ace prin tot corpul…“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.