Scriam săptămîna trecută despre fizicienii care caută diverse „cîrlige” de care să se agațe pentru a putea cerceta de ce curge timpul într-o singură direcție. Observații de la care asemenea studii ar putea porni, cum ar fi entropia (care crește și ea tot în sensul timpului), radiația luminii sau a undelor radio (ale căror ecuații presupun un principiu al cauzalității), fenomenele generate de găurile negre sau unele comportamente la nivel cuantic. Aminteam și că fizicianul Richard Muller, în urma multor experimente și studii, a ajuns la o concluzie cît se poate de rezonabilă și probabil neplăcută pentru amatorii de povești despre călătorii în timp și alte asemenea fantezii SF. Ideea lui este aceea că, de la Big Bang încoace, timpul este generat asemeni spațiului, iar dacă generarea de spațiu nu e ceva intuitiv, generarea de timp este exact ceea ce percepem noi, adică realitatea cu care sîntem familiari. Ne aflăm mereu în frontul de generare a timpului, timp care se formează continuu asemeni unei clădiri care se tot construiește punînd o cărămidă prezentă peste alta. Clădirea nu există decît pînă acolo unde a fost construită, mai departe urmează a fi făcută. Adică trecutul există, iar viitorul încă nu, el va exista doar cînd va deveni prezent sau trecut. Din asta rezultă și că există liber-arbitru, ceea ce iarăși e o chestiune intuitivă. Cu alte cuvinte, nu putem ști în ce direcție merge viitorul, decît pe segmente și cu predicții foarte limitate și nesigure, iar acțiunile noastre viitoare nu sînt determinate. Viitorul nu e deja scris.

Ce e remarcabil la asemenea teorii lansate de fizicieni e că nu sînt bazate doar pe simple speculații filozofice, ci pe experimente palpabile (oarecum), pe ecuații matematice și rezolvări concrete sau pe infirmări experimentale sau matematice ale unor ipoteze. Cu toate astea, un savant cu o minte așa briliantă ca Richard Muller nu cade în capcana fizicalismului, adică nu face din fizică o religie. El amintește că nu doar fizica, ci și toate teoriile matematice sînt incomplete. Einstein însuși a aflat cu surprindere acest lucru de la prietenul său, matematicianul Gödel. Oamenii de știință cu adevărat importanți nu-și mai închipuie că fizica și matematica pot demonstra orice sau că nu există și o altă realitate decît cea care poate fi demonstrată prin fizică și matematică. Muller observă și el că „nimeni nu are ecuații bune pentru a descrie organismele vii, procesul gîndirii sau măcar interacțiunile economice dintre oameni”. Știința are limite. Chestiuni precum empatia sau  sufletul, spune el, nu pot fi explicate prin fizică. Un exemplu șocant la care apelează e legat de explicarea culorilor. El spune că nimeni nu poate demonstra că albastrul pe care-l vede un individ e aceeași culoare pe care o vede și un altul. Sînt de acord amîndoi că e albastru, frecvența măsurată e aceeași, e exact aceeași culoare din spectru, dintre culorile curcubeului, dar nimeni nu știe cum o percepe, de fapt, celălalt. Fizica nu poate explica, în fond, cum arată albastrul. Culorile nu i le poți explica unui orb, cum se spune, dar, de fapt, nu i le poți explica nici măcar unui văzător (lui i le poți doar arăta). Restul, cum le vede el, e o chestiune de percepție aflată în afara fizicii.

Dincolo de asta însă, cînd afli cum gîndesc și unde au ajuns asemenea oameni de știință cu preocupările, cu cercetările și explicațiile, atît în universul mic (pînă la cele mai stranii particule și comportamente ale lor), cît și în cosmologie (pînă la observarea găurilor negre sau a galaxiilor aflate la miliarde de ani-lumină), cum se verifică și se completează unii pe alții și care sînt rezultatele practice, tehnologice, produse mai mult sau mai puțin direct prin activitatea lor, o întrebare îți vine aproape automat în minte. Cum e posibil ca simultan cu asemenea minți strălucite și cu astfel de înalte activități, pe lume să existe indivizi care să nu înțeleagă beneficiile vaccinurilor, care să susțină că Pămîntul e plat sau partide politice care să organizeze proteste contra unui accelerator de particule (cazul Partidului Conservator din România, în 2008)?

Planeta e împărțită între categorii de oameni incredibil de diferite. Și nu e vorba de diferențe sau posibilități materiale, ci de valori și orizonturi mentale. S-a întîmplat lucrul ăsta în trecut și continuă să se întîmple și în zilele noastre. Putem conchide că natura e foarte diversă. Folosind termenii teoriei relativității, am putea spune că e vorba de sisteme referențiale diferite. Pare că trăim laolaltă, dar sistemele noastre de referință se deosebesc complet.