L-am văzut recent pe colegul meu de la Folclor, Henri Lautrec Pășunel, foarte abătut. „Ce-ai pățit, maestre?“, l-am întrebat. „În pisicii ei de viață! Trebuie să predau singur seminariile de la cursul meu.“ „Păi, nu-l ai pe Persefon?“, m-am mirat eu, È™tiind că făcea echipă cu un tînăr asistent, Persefon Uimitu. „Nu-l mai am! L-au dat ăștia afară.“ „Cum se poate?“ „Uite aÈ™a! A zburat din Universitate. S-a crezut mereu È™mecher, capabil să fenteze corvoadele obiÈ™nuite ale poziÈ›iei de asistent. Cei din conducere l-au pus acum doi ani în comisia de admitere. Știi prea bine, treaba asta se derulează în iulie-august, cînd toÈ›i vor să o È™teargă în concediu. IniÈ›ial, Persefon a tăcut mîlc, dar, în preziua deschiderii porÈ›ilor pentru admitanÈ›i, a sunat la Decanat È™i a început să plîngă cu sughiÈ›uri, spunînd că îi murise subit bunica paternă, cea care îl crescuse ca o mamă. Ce puteau să zică bieÈ›ii administratori? CondoleanÈ›e, rezolvăm noi cumva, ai grijă de tine È™i de ai tăi. Apoi, au chemat oameni din vacanță, au convocat Consiliul È™i Senatul pentru refacerea legală a componenÈ›ei comisiei. După numai o zi de la tragedie, ce să vezi? Se uită decanul, întîmplător, la È™tirile de seară ale PRO TV-ului È™i se freacă, siderat, la ochi. Reportaj de la malul mării, supraaglomerare de turiÈ™ti. Unul dintre intervievaÈ›i – vesel, în chiloÈ›i de baie È™i cu cremă antisolară pe el, Persefon însuÈ™i! Cum este apa, cum sînt preÈ›urile? Mîncarea, plaja, cazarea? Uimitu răspundea superlativ la toate. În septembrie, l au convocat desigur la Biroul Consiliului Facultății pentru explicaÈ›ii. S-a jurat pe sufletul bunicii decedate că nu era el, că fusese o confuzie. A mimat epilepsia, s-a tăvălit pe jos. N-au avut încotro, l-au iertat – învinÈ™i. Dovezile culpei ar fi fost prea greu de obÈ›inut… Numai că situaÈ›ia s-a repetat!“
„S-a repetat?“, m-am arătat eu uimit cu gîndul la abilul asistent Uimitu. „Da, s-a repetat. L-au pus, în compensaÈ›ie pentru absenÈ›a de peste vară, în colectivul de întocmire a orarului, în toamnă. Persefon sună, se înÈ›elege, cu o zi înainte de debutul ostilităților, È™i povesteÈ™te, cu voce sfîrÈ™ită, cum s-a stins È™i bunicul de dorul bunicii. Din nou, isterie, rocade de indivizi, înlocuiri… Dar, vai, fix în aceeaÈ™i seară, lucrurile au scăpat de sub control! La Festivalul Vinului din urbe, unul dintre prodecani îl întîlneÈ™te pe incomensurabilul meu asistent, fericit È™i plin de viață, gîlgîind must È™i tulburel printre îmbucături de pastramă de berbecuÈ›. Observîndu-l pe prodecan, Persefon a simulat brusc delabrarea, pozînd, cu strîmbături oligofrenice, în cerÈ™etor defazat. I-a strigat È™efului său de la Facultate, cu mîna întinsă spasmodic, dă-È™ mie, dă-È™ mie, după care a zbughit-o, topindu-se în mulÈ›ime. Chemat ulterior la Decanat, a intrat în aceleaÈ™i crize convulsive, denunÈ›înd, cu ochii daÈ›i peste cap, aidoma unui È™aman în transă extatică, confuziile care ar fi împins lumea pe marginea prăpastiei. Nu fusese el È™i pace! A scăpat. Pînă la urmă, era cuvîntul prodecanului împotriva spasmelor sale. Ultimele au avut cîÈ™tig de cauză… Ei, È™i iată că vine iunie anul curent, dragul meu! Îl numeÈ™te directorul de Departament pe Persefonel UimiÈ›ică secretar la comisia de susÈ›inere a licenÈ›ei. Ai ghicit! În după-amiaza dinaintea examenului, nebunul anunță telefonic, pe un ton lugubru, că a doua zi va trece, de urgență, printr-o operaÈ›ie complicată È™i nu va putea fi prezent. Nu i-a mai mers însă uÈ™or de data asta! Decanatul i-a solicitat certificat medical. Nu se aÈ™tepta Persefon la o asemenea întorsătură, dar s-a dovedit spontan. S-a dus iute la un văr de-al lui chirurg È™i i-a cerut ajutorul.“
„Incredibil!“, am exclamat surprins. „Da, da, s-a tîmpit masiv, ce mai! Ä‚la, chirurgul, a spus că-i emite hîrtie doar dacă-l taie, fie È™i puÈ›in. În caz contrar, comitea fraudă. Au convenit să-i elimine o bucățică din lobul urechii stîngi, cu motivaÈ›ia existenÈ›ei acolo a unui melanom în formă incipientă. L-a executat rapid. TotuÈ™i, corăbiile descurcăreÈ›ului s-au scufundat pe nepusă masă! A tras o infecÈ›ie înfricoșătoare pe locul inciziei. I-a crescut, practic, o nouă ureche. RoÈ™ie, inflamată, urîtă, gata parcă de asalt asupra celorlalÈ›i. O ființă de pe altă planetă. OperaÈ›ii multiple, tratamente, chirurgi esteticieni (infecÈ›ia îi cuprinsese toată faÈ›a)! L-au salvat, dar, cînd a ieÈ™it din mîinile lor, Persefon nu mai era Persefon. Semăna acum leit cu CeauÈ™escu. Făcea pînă È™i grimasa aia morbidă din buze È™i, culmea, pronunÈ›a cuvintele ca fostul secretar general al PCR (pățise ceva È™i la spaÈ›iul bucal!): tutulol, celorrrlanÈ›i, rrichită. S-a prezentat la Decanat pentru aprobarea reluării activității. Decanul, prodecanii È™i directorii de Departamente l-au privit îndoielnic È™i au spus într-un glas că arătarea respectivă nu era domnul Uimitu. Se aflau în faÈ›a unei substituiri de persoană! Io sîhnt, prretini, vă rrog sî mă rreprrimiÈ›! – a gîjîit Persefon. N-a funcÈ›ionat. I-au făcut vînt.“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.