L-am văzut recent pe colegul meu de la Folclor, Henri Lautrec Pășunel, foarte abătut. „Ce-ai pățit, maestre?“, l-am întrebat. „În pisicii ei de viață! Trebuie să predau singur seminariile de la cursul meu.“ „Păi, nu-l ai pe Persefon?“, m-am mirat eu, știind că făcea echipă cu un tînăr asistent, Persefon Uimitu. „Nu-l mai am! L-au dat ăștia afară.“ „Cum se poate?“ „Uite așa! A zburat din Universitate. S-a crezut mereu șmecher, capabil să fenteze corvoadele obișnuite ale poziției de asistent. Cei din conducere l-au pus acum doi ani în comisia de admitere. Știi prea bine, treaba asta se derulează în iulie-august, cînd toți vor să o șteargă în concediu. Inițial, Persefon a tăcut mîlc, dar, în preziua deschiderii porților pentru admitanți, a sunat la Decanat și a început să plîngă cu sughițuri, spunînd că îi murise subit bunica paternă, cea care îl crescuse ca o mamă. Ce puteau să zică bieții administratori? Condoleanțe, rezolvăm noi cumva, ai grijă de tine și de ai tăi. Apoi, au chemat oameni din vacanță, au convocat Consiliul și Senatul pentru refacerea legală a componenței comisiei. După numai o zi de la tragedie, ce să vezi? Se uită decanul, întîmplător, la știrile de seară ale PRO TV-ului și se freacă, siderat, la ochi. Reportaj de la malul mării, supraaglomerare de turiști. Unul dintre intervievați – vesel, în chiloți de baie și cu cremă antisolară pe el, Persefon însuși! Cum este apa, cum sînt prețurile? Mîncarea, plaja, cazarea? Uimitu răspundea superlativ la toate. În septembrie, l au convocat desigur la Biroul Consiliului Facultății pentru explicații. S-a jurat pe sufletul bunicii decedate că nu era el, că fusese o confuzie. A mimat epilepsia, s-a tăvălit pe jos. N-au avut încotro, l-au iertat – învinși. Dovezile culpei ar fi fost prea greu de obținut… Numai că situația s-a repetat!“
„S-a repetat?“, m-am arătat eu uimit cu gîndul la abilul asistent Uimitu. „Da, s-a repetat. L-au pus, în compensație pentru absența de peste vară, în colectivul de întocmire a orarului, în toamnă. Persefon sună, se înțelege, cu o zi înainte de debutul ostilităților, și povestește, cu voce sfîrșită, cum s-a stins și bunicul de dorul bunicii. Din nou, isterie, rocade de indivizi, înlocuiri… Dar, vai, fix în aceeași seară, lucrurile au scăpat de sub control! La Festivalul Vinului din urbe, unul dintre prodecani îl întîlnește pe incomensurabilul meu asistent, fericit și plin de viață, gîlgîind must și tulburel printre îmbucături de pastramă de berbecuț. Observîndu-l pe prodecan, Persefon a simulat brusc delabrarea, pozînd, cu strîmbături oligofrenice, în cerșetor defazat. I-a strigat șefului său de la Facultate, cu mîna întinsă spasmodic, dă-ș mie, dă-ș mie, după care a zbughit-o, topindu-se în mulțime. Chemat ulterior la Decanat, a intrat în aceleași crize convulsive, denunțînd, cu ochii dați peste cap, aidoma unui șaman în transă extatică, confuziile care ar fi împins lumea pe marginea prăpastiei. Nu fusese el și pace! A scăpat. Pînă la urmă, era cuvîntul prodecanului împotriva spasmelor sale. Ultimele au avut cîștig de cauză… Ei, și iată că vine iunie anul curent, dragul meu! Îl numește directorul de Departament pe Persefonel Uimițică secretar la comisia de susținere a licenței. Ai ghicit! În după-amiaza dinaintea examenului, nebunul anunță telefonic, pe un ton lugubru, că a doua zi va trece, de urgență, printr-o operație complicată și nu va putea fi prezent. Nu i-a mai mers însă ușor de data asta! Decanatul i-a solicitat certificat medical. Nu se aștepta Persefon la o asemenea întorsătură, dar s-a dovedit spontan. S-a dus iute la un văr de-al lui chirurg și i-a cerut ajutorul.“
„Incredibil!“, am exclamat surprins. „Da, da, s-a tîmpit masiv, ce mai! Ăla, chirurgul, a spus că-i emite hîrtie doar dacă-l taie, fie și puțin. În caz contrar, comitea fraudă. Au convenit să-i elimine o bucățică din lobul urechii stîngi, cu motivația existenței acolo a unui melanom în formă incipientă. L-a executat rapid. Totuși, corăbiile descurcărețului s-au scufundat pe nepusă masă! A tras o infecție înfricoșătoare pe locul inciziei. I-a crescut, practic, o nouă ureche. Roșie, inflamată, urîtă, gata parcă de asalt asupra celorlalți. O ființă de pe altă planetă. Operații multiple, tratamente, chirurgi esteticieni (infecția îi cuprinsese toată fața)! L-au salvat, dar, cînd a ieșit din mîinile lor, Persefon nu mai era Persefon. Semăna acum leit cu Ceaușescu. Făcea pînă și grimasa aia morbidă din buze și, culmea, pronunța cuvintele ca fostul secretar general al PCR (pățise ceva și la spațiul bucal!): tutulol, celorrrlanți, rrichită. S-a prezentat la Decanat pentru aprobarea reluării activității. Decanul, prodecanii și directorii de Departamente l-au privit îndoielnic și au spus într-un glas că arătarea respectivă nu era domnul Uimitu. Se aflau în fața unei substituiri de persoană! Io sîhnt, prretini, vă rrog sî mă rreprrimiț! – a gîjîit Persefon. N-a funcționat. I-au făcut vînt.“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
