Întotdeauna eroii și-au avut locul lor exemplar, mobilizator, simbolic, legendar în societatea omenească. Mereu a fost nevoie de eroi și de povești cu eroi. Astăzi cînd, slavă Domnului, trăim vremuri de pace în cea mai mare parte a globului, locul eroilor pare a fi preluat de marii sportivi. Chiar dacă imaginile nu se suprapun întotdeauna cu ale eroilor din antichitate, putem găsi și adapta chiar porecle similare, cum ar fi Messi „cel iute de picior“, Federer „cel priceput“, Lomu „cel puternic“ ori Tyson „cel crunt“. Tot așa cum altădată erau pomeniți de-alde Ahile, Ulise, Hercule ori Hector. Printre „eroii“ emblematici ai acestor vremuri, la nivel mondial, se numără și cîțiva care nu au neapărat performanțele celor amintiți mai sus, dar care au intrat în atenția publică mondială printr-o personalitate sau prin niște fapte cu totul speciale. Printre ei, o mare figură – Juan Martin Del Potro, tenismanul argentinian. Țin minte impresia cu totul aparte pe care mi-a produs-o cînd l-am văzut prima oară într un turneu, la televizor, pe la sfîrșitul deceniului trecut. Un băiat cu o figură blîndă, charismatică, și cu niște lovituri de neuitat care te duceau cu gîndul la tunurile din Navarone. Am știut atunci că vom mai vorbi mult timp despre el.

Ce nu puteam ști era că soarta lui sportivă urma să fie marcată de obstacole majore. A fost operat de mai multe ori la încheieturile ambelor mîini (ce poate fi mai rău pentru un tenisman care-și bazează jocul pe forța loviturilor?). De fiecare dată a revenit ca de pe fundul unui abis, la un nivel extraordinar, reușind apoi din nou să se lupte de la egal la egal cu toți cei patru mari dominatori ai tenisului masculin din ultimii ani: Federer, Nadal, Djokovici și Murray. E tipul de jucător care poate cîștiga oricînd împotriva oricui și pentru care poziția în clasamentul mondial, așa cum observa Federer, nu are nici o relevanță. Cea mai înaltă poziție ocupată în circuitul ATP a fost locul 4, la scurt timp după ce a cîștigat US Open, în 2009. Nu a reușit s-o depășească și nici s-o mențină, din cauza lungilor retrageri din circuitul competițional la care a fost obligat de amintitele probleme medicale.

Anul acesta, la Editura Publica s-a tradus biografia lui Del Potro, recent scrisă de jurnalistul sportiv Sebastian Torok, în traducerea Luminiței Paul. Cartea se intitulează Miracolul Del Potro, cu referire evidentă la miraculoasa putere de luptă și la revenirile incredibile ale jucătorului. Unde ar fi ajuns Delpo (numele cu care îl alintă suporterii) dacă n-ar fi suferit acele accidentări, e greu de spus. Cert e că destinul lui, așa cum s a scris el pînă acum, e cumva integrat în imaginea sa publică. E încă un tenisman capabil de mari surprize și care nu și-a spus nici pe departe ultimul cuvînt, dar a cărui legendă nu poate fi disociată de ceea ce a pătimit.

Raportîndu-ne strict la tenisul pe care-l joacă, ceea ce-l face pe Del Potro acum să fie aparte e lovitura năpraznică de dreapta. Se spune că oricine a văzut-o în direct sau, mai mult, cine a simțit-o pe pielea sa din terenul advers n-o mai uită vreodată. E o izbitură plată, cinstită, am putea spune, nu învîrtită, așa cum e a lui Nadal, de exemplu. O lovitură care pare să exprime caracterul direct și deschis al jucătorului. Și lovitura de rever era similară, poate chiar și mai puternică, pînă cînd accidentările suferite l-au obligat s-o schimbe, s-o facă mai domoală, dar mai eficientă în condițiile date.

Ce am putut observa noi în meciurile transmise la televizor sînt și desele dispute pe care le are cu arbitrii. Uneori îi e greu să accepte deciziile lor și meciul își pierde cursivitatea pînă cînd „uriașul“ se hotărăște să reia jocul. În mod curios, Sebastian Torok nu pomenește nimic despre asta în cartea sa. În fine, ăsta să fie singurul defect.

Biograful spune că multă lume se raportează la Del Potro ca la „uriașul blînd“ (are 2,02 metri înălțime). Poate că blîndețea și candoarea sa, în contrast cu puterea și perseverența în luptă, sînt combinația care îl face să fie atît de iubit de public. Un tip puternic și cald în același timp, dă senzația unei forțe protectoare, puse întotdeauna în slujba binelui. Asta e o caracteristică esențială a unui erou, că tot vorbeam de eroi. Și dincolo de forța sa bună, necazurile prin care a trecut provoacă în rîndul publicului multă compasiune. Uneori în tenis însă, la acest nivel de expunere publică, lucrurile sînt foarte complicate. Vreme de mulți ani antrenor al lui Del Potro, Franco Davin i-a mărturisit lui Sebastian Torok că la Roland Garros, în 2009, i s-a părut că elevul său a avut un motiv special pentru care a pierdut semifinala cu Federer. „Nu am vorbit niciodată cu nimeni despre asta, nici cu Juan – a spus Davin. Sînt partide în care zici E bine, e de ajuns. Acel meci cu Federer putea să-l fi cîștigat liniștit (…) A simțit presiunea că toată lumea voia ca Federer să cîștige, pentru a avea, în fine, un titlu la Roland Garros. El ar fi picat ca personajul negativ din film. În plus, ar fi avut apoi toată responsabilitatea de a învinge într-o finală foarte complicată, fiindcă Robert Söderling era un adversar dificil (suedezul îl eliminase pe Rafael Nadal în optimi de finală). Sînt sigur că asta a simțit; sigur.“ Așadar, imaginea eroilor poate fi uneori mai importantă decît victoria?