Am profitat de o ocazie de a face săpături în valea Tamisei, dar pînă la urmă a profitat ea de mine. Îmi închipuisem că mă aștepta ceva simplu, vag bucolic, suficient cît să mă lămuresc, pentru teza mea de doctorat, ce varietate a sistemului de săpătură londonez MoLaS folosea compania arheologică locală (de altfel, un gigant al săpăturilor de salvare din Marea Britanie). M-am trezit însă într-o necropolă de înhumație. Asta era acum exact zece ani, și pînă atunci întîmplarea face că, în materie de oase umane, nu aveam experiență decît cu morminte de incinerație. Acolo, din ele nu mai rămîn decît cenușă și cîteva fragmente micșorate (ca intrate la apă, doar că e vorba de foc), adesea albastre, cu textura fildeșului. Aici, în Gloucestershire, gropile se recunoșteau ușor în solul roșu, feric, cu pietriș granular și, dacă nu erau intersectate de alte gropi, se goleau încetișor pînă era atins primul os. Apoi petreceam următoarele zile lungit pe o scîndură, la un braț distanță de schelet, bibilind fiecare os în parte, nu prea mult, ca nici unul să nu fie deplasat din poziția originală, dar nici prea puțin, ca să nu fie vizibil pentru desene și fotografii. Cu femurul asta e floare la ureche, dar cu oase fragile ca lacrimalul e chinezărie curată. Inevitabil cîte o rotulă – o frumusețe de os triunghiular – mai sărea de la locul ei, dar o așezai cu grijă la loc. Cea mai mare problemă era cu falangele, din care întotdeauna lipsea cîte una (știți că oasele mîinilor noastre seamănă bine, ca formă și mărime, cu cele din laba ursului?). Se luau și probe, de pildă pentru datări C14, dar și din așa-numită „stîncă“ a osului temporal, osul cel mai dens al omului, și cel mai bun pentru extras paleo-ADN; în restul oaselor, 99% din ADN-ul păstrat e microbian, iar nu uman original. Cînd mă întorceam însă după lucratul ăsta întins pe scîndură, ore întregi față în față cu amicul din secolul IV, eram cam rupt. Chiar dacă puteam să-mi iau zile libere – la urma urmei eram voluntar –, mă duceam la Bodleian sau la Sackler Library degeaba, nu puteam să mă concentrez. Apoi cimitirul nostru a luat-o razna – au apărut morminte orientate în toate direcțiile (creștinește ar fi fost cu capul spre vest), iar următorul meu amic fusese înmormîntat cu fața în jos, deja o abatere serioasă de la normalitate. L-am văzut abia cînd i-am ridicat craniul (neașteptat de greu!) ca să-l predau specialistei în antropologie fizică, care ardea și ea de nerăbdare să-l cunoască.

Abia îmi intrasem și eu în rol, că nu se poate să fii arheolog fără să dai de morți, cum nu se poate găti fără să miroasă a ceapă, abia ajunsesem din nou la zi cu referatele pe care trebuia să le predau coordonatorului meu de doctorat de acolo, cînd au apărut trei schelete decapitate și cu craniile plasate între genunchi. Să constați că din pămîntul dintre genunchii omului sau, cum s-a întîmplat mai apoi, dintre labele picioarelor apare un craniu, e ceva tipic pentru bucuriile bizare ale arheologiei. Adevărul e că pentru cine studiază înmormîntări antice cu decapitare (care spun o mie de chestii despre societățile care le-au produs), Anglia e un paradis, dacă pot să zic așa, cu peste 70 de asemenea situri documentate. Scheletele din valea Tamisei fuseseră decapitate după moarte. Zic după moarte pentru că afectarea verterbrelor cervicale era minimală, spre deosebire de o execuție unde chiar și o singură lovitură, nemaivorbind de două-trei în cazul unui călău nedibaci sau prost plătit, nu are nici o șansă să nu secționeze o vertebră în două sau să zgîrie baza craniului. Despre moarte în luptă iar nu putea fi vorba, patru persoane decapitate fiind femei în vîrstă, iar celelalte schelete neprezentînd alte răni perimortem, primite prea tîrziu ca să se mai inițieze vindecarea. Motivele pentru o asemenea înmormîntare sînt neclare. Teoria menținerii credințelor din epoca fierului într-o forță totemică a capului e acum discreditată. Decapitarea, cu consecința înmormîntării atipice (Sonderbestattung, i se zice), e în general considerată punitivă, indiferent că ea a fost cauza morții sau a avut loc după ea. Sînt cîteva cimitire în care procentul de executați pare totuși prea mare, 20-30%; ce comunitate e aia unde unul din patru oameni sfîrșește așa rău? Mai ales într-o epocă fără televizor. Alt­minteri, asemenea înmormîntări atipice, preistorice și mai recente, sînt adesea cauzate de frica de strigoi, existînd nenumărate cazuri în preistorie de schelete pe care s-au așezat pietre de moară sau în care mortul a fost în alt mod făcut inofensiv. Ca să închei: am continuat să fac naveta din Oxford de cîteva ori pe săptămînă pe șantier, pînă cînd am găsit un foarte mic sarcofag de plumb. Pe acesta l-au deschis abia cînd a sosit și echipa medicală (procedura standard cînd se găsește ceva antic sigilat), însă eu în orice caz n-am ținut să fiu de față. M-am întors la Duke Humfrey’s Library (foto, mai cunoscută, mă tem, drept biblioteca Hogwarts din Harry Potter) și am început să stau acolo mai mult decît aveam nevoie, doar pentru că puteam. Căscam gura la cărți, pentru că asta e uneori mai bine decît să stai să le citești, și mă strîngea rău cămașa la gît.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.