Încă de la primele semne ale alertei în Europa, au început să circule scenariile care proiectau deja lumea de după criză. Multe dintre aceste narațiuni sînt un amestec policrom de utopii sau perspective distopice, teorii ale conspirației și calcule de toate felurile, previziuni bazate pe emoții sau pe ceea ce unii numesc „modele matematice“. După cum e normal, fiecare spune ce-l taie capul. E suficient să ieși în piața publică, adică în rețeaua socială, fluturînd o foaie de hîrtie pe care ai desenat o schemă, căreia-i spui „proiecție matematică“. Publicul va da năvală să vadă chipul catastrofei. Narcisismul accentuat al lumii în care trăiam înainte de criză a căpătat o nouă dimensiune. Noi, oamenii, ne contemplăm dintotdeauna, admirativ, nenorocirea și posibilitățile ei de adîncire în dezastru. Acum, vehiculăm fără oprire cifre de îmbolnăviri și decese, împărțindu‑ne în două tabere: euforici ai catastrofei și negaționiști.

Unii spun că ne prăbușim în dezastru, cu un entuziasm pe care-l mai întîlnești doar la cursele de cai, cînd ai pariat și urli din toate puterile, susținîndu-ți favoritul. Și, printre gîfîieli, mai adaugi că „Ăsta-i abia începutul nenorocirii! O să fie cumplit de rău!“. Alții spun că dezastrul nu există, că e o chestie fabricată, că ființa umană de la ora actuală e suficient de formatată comunicațional pentru a primi un hap de acest fel, producător de profundă anxietate. „Se trimite atenția oamenilor în altă direcție, ca să se refacă un pic de ordine în bani și-n circulația lor.“ Unii arată ca și cum și-ar fi autoadministrat un soi nou de afrodiziac al masochismului, apt să-i ducă, instantaneu, „pe culmile disperării“. Alții îndeamnă la ieșire în stradă, contaminare în masă, obținerea „imunității de turmă“ și dezamorsarea „acestui scenariu de instalare a unei noi ordini mondiale“. Cioran și Camus sînt recitiți în draci.

Oricum ar arăta formulările, o parte a narcisismului nostru abisal e preocupată de plăcerea privirii spre imaginea virusului care sfredelește de zor în „condiția noastră fragilă“. Acum, atenția e concentrată pe toate aspectele posibile ale măreției suferinței noastre. Ieri, ne înghesuiam, dînd din coate, să ne faceam „selfiuri“ în Piața San Marco. Acum, ne bucurăm că s-a limpezit apa canalelor venețiene. Dar, în secret, ne frecăm palmele, așteptînd momentul în care vom năvăli din nou, cu milioanele, să vedem cît de limpede mai e apa din canalele alea. Azi, ne întrecem în discursuri, care mai poetice, care mai acide, despre cum am dus planeta pe marginea prăpastiei, cum am umplut-o de gunoaie și
 i-am sufocat locurile minunate cu prezența noastră. Chiar și cruzimea ne-o vedem ca pe o sublimă componentă a ființei. Mîine vom da năvală și mai abitir în locurile astea. Cu o conștiință a faptului că fiecare dintre noi e mai calificat decît altul să se găsească acolo.

Iar cealaltă față a narcisismului dezlănțuit e privirea noastră rătăcită în oglinda viitorului. Acolo vedem o lume „care nu va mai fi la fel“. Ne recunoaștem, evident, pe noi, în peisaje serene, între munți semeți și cascade care prăbușesc din cer ape de limpezimea cristalului. Ne vedem în straie albe, îngînînd mantre și îmbrățișînd copaci, iubindu-ne nemărginit și acceptîndu-ne, indiferent de rasă, sex, credință. Unii, plecați foarte hotărît pe calea pocăinței ecumenice universale, îi ridică imnuri de mulțumire și slavă virusului care „ne-a vindecat“. Ne-a adus aminte de „adevăratele valori“, ne-a făcut să redescoperim „frumusețea vieții“. Cum se ridică starea de alertă de pe planetă, cum ies toate popoarele la igienizare voluntară, împăduriri și marcări de trasee turistice, care să nu afecteze cu nimic flora și fauna Terrei, transformată integral în zonă protejată. Ne spunem, dojenitor, ce tîmpenie era să facem, neglijîndu-ne semenii, așteptînd pînă în ceasul al doisprezecelea să salvăm lumea de la pieire. Și-ntr-o situație, și-n cealaltă, fie ne contemplăm patologic catastrofa (un monstru din noi sperînd într‑un număr de victime cît mai mare, așadar cifre cît mai convingătoare, care să ne justifice foamea de disperare), fie ne admirăm imaginea viitoare, de ființe evoluate, gata să dăm mîna cu extratereștrii și să le împărtășim din experiența noastră, predîndu-le o lecție de umanism.

Senzaționalismul care ne-a impregnat și cele mai intime fibre ale ființei ne aruncă lejer pe panta cifrelor. Trăim într-un amestec de ficțiune, din miile de ore de filme și seriale pe care le înghițim zilnic, și o realitate încețoșată de alte mii de ore de știri, comentarii, scandaluri de rețea socială, miliarde de poze și mesaje. Ce discernămînt să ai din mijlocul acestui haos? Sîntem înfometați de „eveniment“, avem nevoie de „experiențe“, de „senzații cît mai convingătoare“. Uite că avem ditamai evenimentul. Cu senzații destul de convingătoare. Nu prea băgăm în seamă o a treia categorie de păreri, care se aud ici și colo. E drept, își fac loc și destui rătăciți cu propensiuni apocaliptice. Dar există voci care spun că, odată criza trecută, s-ar putea să ne trezim într-o lume cu granițe pe care nu le mai treci atît de ușor. O lume în care răzbunarea asupra oricărei forme de liberalism să fie destul de dură. Pentru că „posibilitatea de a face orice ne-a adus aici“. Pentru că „circulația neîngrădită a produs dezastrul ăsta“. Mulți oameni pot fi gata oricînd să-și cedeze libertăți fundamentale pentru a cîștiga „siguranță“. Alții spun că statul – în general – nu va ceda atît de ușor toate prerogativele pe care și le-a asumat în aceste zile. Unii zic că e bine, ca răspuns la uriașa putere a companiilor și a trusturilor transnaționale. Alții că nu-i grozav deloc, nici așa, nici așa. Ci că trebuie, acum, mai mult ca oricînd, să ne redescoperim calitatea și puterea de cetățean. Vorbele sună frumos. Dar nu-i deloc ușor de făcut așa ceva. Pe termen scurt, un lucru pare cert: următorul mare spectacol va fi cînd vom ieși din case.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.