Cînd scriu pe șantier nu am timp să mă documentez și știu că nu-mi rămîne decît să documentez viața de șantier. Amîn acest lucru în mod judicios pînă în ultima clipă, iar ultima clipă este acum. Acum cînd ar fi trebuit să trag un pui de somn, lucru care pare atît de nevitejesc la tinerețe, dar atît de meritoriu la bătrînețe.

Noroc că știu exact cu ce să încep. Am ieșit din casă mai devreme decît de obicei, la 5,30 dimineața, pentru că sînt ultimele zile ale primei echipe cu care lucrez și e mai multă treabă decît de obicei. Între altele pentru că în ultimele zile ale șantierului au loc cele mai importante descoperiri – unul din stereotipurile confirmate în fiecare an. Am închis ușa camerei mele din clădirea numită Mixindril (nume a cărui etimologie obscenă nu am binecuvîntarea să o lămuresc aici), și așa cum e deja evident, în clipa în care lacătul se încuia cu celebrul „clic audibil“, mi-am dat seama că am uitat cheile în cameră. A trebuit deci să scot cu două degete din tocul ușii cuiele care fixau lanțul lacătului, să intru după chei, să bag cu grijă cuiele înapoi în găurelele lor și apoi să închid lacătul. Pe drum mi am dat seama că am văzut ceva asemănător pe un alt șantier din zonă acum 20 de ani: o poartă închisă cu două bucle de sfoară, prinse laolaltă cu un lacăt. Trăim într-o lume bună.

Ce am mai învățat la materia arheologie în vara asta? Din proprie experiență am aflat că, după două săptămîni fără oglindă, este foarte posibil ca dimineața să-ți bagi mașina de tuns în barbă uitînd că ai scăpat-o pe jos cu o zi înainte făcînd distanțierul să sară, și să-ți razi complet barba de pe o parte a feței. De la muncitori am aflat despre diferite strategii istorice legate de alegerile locale prin satele Dobrogei. Cum ar fi că primești un bocanc înainte, iar celălalt după ce votezi. De la turiștii care trec prin cetate am aflat însă cele mai multe lucruri. Nu am auzit niciodată un copil sau o femeie zicînd o prostie. Monopolul absolut îl au bărbații care se adresează familiilor din subordinea lor, luminîndu-le cu forța într-ale istoriei antice. Ieri unul dintre ei povestea că Histria a fost un oraș înființat de greci pentru a face schimburi comerciale cu localnicii: grecii veneau cu porumb și luau la schimb tutun.

Mi s-a reconfirmat că definiția cuvîntului „gol“ este în continuă schimbare. Un tub de pastă de dinți poate fi folosit încă trei zile după ce este „gol“. După acest termen el poate fi recuperat din gunoi, tăiat și folosit încă două. La sfîrșit arată ca un mic mop. Am remarcat și o corelație extrem de interesantă, al cărei înțeles profund încă îmi scapă: cînd Internetul de pe telefon merge foarte prost, rezervorul de la veceu are atîta apă cît rația pe care o primești în deșert; cînd Internetul merge bine, trasul apei e un spectacol marin. Am mai constatat că pot duce foarte bine rufele murdare la locul unde le voi spăla puse în fața de pernă. De fapt, nici n-aș avea vreun motiv să fac altcumva, de vreme ce de o săptămînă încoace dorm cu capul pe perna umplută astfel în mod progresiv.

Aseară, în chiar secunda în care am ajuns pe plaja Histriei, un pescăruș se ridica de lîngă stuf cu un șarpe de apă în gheare. Adică exact așa cum apare vulturul cu delfinul în gheare de pe monedele antice histriene. A fost o coincidență care m-a pus pe gînduri – cum nu e rău să se întîmple ocazional. Dintr-una într-alta am ajuns și să-mi pun o întrebare uluitor de banală – cum e posibil ca arheologii, care sapă nenumărate morminte, care petrec atîta timp la o palmă distanță de schelete antice, să aibă ego-uri atît de umflate? N-ar trebui să fim breasla cea mai lipsită de vanitate din lume?

E o campanie cu descoperiri arheologice senzaționale, despre care nu am cum vorbi aici. Ce contează este că Histria, care geografic se găsește, ca să zic așa, la „prima periferie“ a lumii clasice, este un oraș în care se pot face, atît în nivelurile grecești, cît și în cele romane, descoperiri care să te țină cu sufletul la gură. Iar ăsta e de fapt motivul pentru care, dacă am lăsat vreodată să se înțeleagă că un șantier arheologic sistematic e altceva decît o vacanță de lux, am greșit. În plus, în seara asta avem scrumbie. E adevărat totuși că, din cauză că am spălat, la noapte o să am în fața de pernă doar o pereche de șosete. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Foto: drahmă histriană