E celebră formula de PR: „Nu putem nici să confirmăm, nici să negăm...” cutare informație. Nu cred că la fel de cunoscut este și cazul de care se leagă notorietatea pe care, la un moment dat, această mai veche formulă a căpătat-o. Este vorba de o situație din 1976, cînd o reporteră a cerut oficial CIA, conform legii informațiilor (Freedom af Information Act), să acorde liber acces la documente privind proiectul Glomar Explorer. Potrivit acelei legi (care acum există într-o formă asemănătoare și în România), CIA era obligată să asigure accesul la documentele cerute. Dar respectivele informații erau clasificate și protejate de o altă lege, pentru că se refereau, de fapt, la poate cea mai secretă și mai spectaculoasă operațiune desfășurată vreodată de CIA: proiectul Azorian. Avocații agenției federale s-au trezit într-un mare impas. Legea le interzicea în același timp și să dezvăluie, și să ascundă acele informații. După mai multe dezbateri, au hotărît să folosească pur și simplu acea formulă care nu era atît de sibilinică sau de ambiguă pe cît poate părea, ci exprima o realitate cît se poate de concretă. Agenția era oprită de lege și să confirme, și să nege existența acelor informații, lucru pe care l-a spus cît se poate de clar în acea declarație: „We can neither confirm nor deny that our agency has any records matching your request”. Expresia a căpătat și un acronim faimos în Statele Unite: NCND. În amintirea acelei istorii, primul mesaj lansat pe contul de Twitter al CIA, din 2014, a fost: „Nu putem nici să confirmăm, nici să negăm că acesta este primul nostru tweet”. Dar, în 1976, jurnalista respectivă (Harriet Ann Phillippi) nu a fost mulțumită de răspunsul agenției și a dat CIA în judecată. A fost nevoie și de sentința unui judecător, care a considerat răspunsul ca fiind valabil și legal.

Mai tîrziu însă, lucrurile au fost dezvăluite, cel puțin parțial, iar operațiunea în sine, acoperită de celebra formulă, s-a dovedit de-a dreptul extraordinară. O acțiune care a avut loc în realitate și care bate orice teorie conspiraționistă. Pe scurt, în 1968, sovieticii au pierdut în nordul Pacificului un submarin, care avea la bord trei rachete cu focoase nucleare, fiecare dintre ele fiind mai puternică de 65 de ori decît bomba de la Hiroshima. După o serie de căutări l-au abandonat, realizînd că o cauză necunoscută i-a produs scufundarea și că, foarte probabil, zăcea undeva pe fundul oceanului, la mare adîncime. Americanii au monitorizat căutările sovieticilor, au înțeles foarte bine ce pierduseră și, după un timp, s-au dus să-l caute ei. Întreaga poveste este relatată minuțios într-o carte semnată de Josh Dean, lansată în urmă cu doar patru ani în Statele Unite și tradusă recent în românește la Editura RAO, sub titlul Capturarea submarinului K-129, cea mai îndrăzneață operațiune sub acoperire din istorie.

Mai ales în timpul Războiului Rece, submarinele dotate cu rachete nucleare constituiau  cea mai de temut armă. Silențioase și ascunse sub mări și oceane, ele puteau declanșa prin surprindere un război nuclear sau îl puteau continua chiar și după ce întreaga armată de suprafață sau toată țara de care aparțineau ar fi fost complet distruse. De aceea, informațiile despre funcționarea și sistemele lor de comunicații obținute prin recuperarea unui asemenea aparat erau de-a dreptul neprețuite. Folosind, chipurile, un submarin de cercetări oceanografice, americanii au descoperit locul în care zăcea submarinul sovietic, la circa cinci kilometri adîncime, pe fundul oceanului. Din acel moment au lansat o fabuloasă operațiune de recuperare, echivalentă poate doar cu proiectul aselenizării, în termeni de costuri și  tehnologie. A ridica de pe fundul mării, de la 5.000 de metri adîncime, într-un ocean agitat (cu valuri frecvent peste patru metri), un obiect de peste 2.700 de tone era ceva aproape de neimaginat. Motiv pentru care nici sovieticii n-au luat prea tare în seamă o astfel de posibilitate.

A fost nevoie de construcția unei nave colosale și de crearea unei acoperiri perfecte. Această a doua cerință a fost probabil și principala cauză pentru care CIA și nu marina americană a devenit responsabilă de proiect, de la un capăt la altul. Era un efort tehnologic și industrial în care trebuiau implicate o mulțime de firme și nenumărați lucrători, fără să transpire în vreun fel adevăratul scop. Informația nu trebuia păzită doar de spionii sovietici, ci și de jurnaliștii de investigații, de posibile dezvăluiri în Justiție sau de alte autorități care încercau să cerceteze afacerea conform atribuțiilor lor legale. Cu atît mai incredibilă a fost această acoperire, cu cît întreaga „lucrare” a durat peste cinci ani.

În carte, autorul intră și în amănunte tehnice, iar uneori poți avea impresia că citești o teză de doctorat, dar, cu toate astea, povestea te prinde. În cele din urmă, recuperarea submarinului, făcută chiar sub nasul sovieticilor care le dădeau tîrcoale fără să înțeleagă ce se întîmpla, n-a fost deplină. Relatarea spune însă multe și despre îndrăzneala și măreția proiectelor americanilor din acei ani. Își puteau propune să trimită oameni tocmai pe Lună, tot așa cum se încumetau să coboare pe fundul oceanelor, la adîncimi și presiuni de negîndit. Cutezanța lor ducea lumea înainte. Actuala industrie mondială de foraj marin datorează mult acelui proiect care atunci ar fi putut fi considerat de-a dreptul nesăbuit. Spre deosebire de protagoniștii aselenizării însă, dată fiind natura specială a proiectului Azorian, „nesăbuiții” care l-au realizat, managerii, inginerii, savanții sau ofițerii, au rămas destul de puțin cunoscuți pînă astăzi. În afară de cartea lui Josh Dean, despre această operațiune există puține relatări și un film documentar destul de lapidar. Cazul ar merita un film artistic de anvergură (pe ecran panoramic – cum se zicea odată), așa cum numai americanii, iarăși americanii, știu să facă.