Nereușita unuia dintre ultimii concurenți români la Olimpiadă, de a se califica în finala de la canoe, mi-a adus aminte de o accidentală confruntare cu dificultățile acestui sport. La Facultatea de Geologie, în anii ʼ80, sportul era opțional. Canotajul era una dintre posibilități și, nu mai știu exact din ce motive, m-am înscris acolo împreună cu un bun coleg și prieten. Aveam să constatăm că, de fapt, era vorba de caiac-canoe și că ieșirea pe apă era o raritate. Tot așa se întîmplase și la clubul de speologie unde, după luni de zile de cotizații și participări la sesiuni de trăncăneli teoretice într-o încăpere mizerabilă, nu vizitasem nici o peșteră și, tot așa, am aflat cum cineva din familie, înscris la scrimă în școala generală, s-a antrenat luni de zile la fandări cu mîna goală. În acele vremuri, sabia, spada sau floreta erau, nu-i așa, scumpe, rare și chiar periculoase, adică nu se făcea să le dai pe mîna copiilor, fie ei și înscriși la scrimă. Cînd, în sfîrșit, a primit un echipament de scrimă, care se lega cu șireturi, i s-a spus că trebuie întîi să-l spele, fiindcă fusese purtat de alții, iar după alte vreo două ședințe de fandări cu mîna goală i-a fost cerut înapoi. În comunism, lucrurile care ar fi putut fi interesante erau mai degrabă simulate. Nici nouă la caiac-canoe nu ni se dădeau ambarcațiuni. În schimb, eram puși „să tragem de fiare” într-o sală la demisolul Facultății de Drept.

Problema era că orele de canotaj se suprapuneau cu cele de engleză. Engleza nu era opțională, deși cursul nu se încheia cu examen, ci cu un așa-numit „colocviu”, la care exista totuși riscul să rămîi restant. Așa că, la începutul anului, împreună cu prietenul meu, am stat de vorbă cu profesoara. Plimbatul cu barca (așa credeam noi) ne atrăgea mai mult decît engleza pe care oricum o făcuserăm în școală și în liceu. Profesoara, drăguță și binevoitoare, ne-a întrebat cîte ceva în engleză, a văzut că ne descurcăm și ne-a spus că acceptă să nu mai venim pînă la examinarea de la sfîrșitul anului. Fericiți, ne-am dus să ne întîlnim cu profesorul Bălan, cel de caiac-canoe. Și ne-am trezit, cum spuneam, într-un soi de club de tortură. Ne chinuiam adică, benevol, trăgînd, ridicînd și împingînd diverse bare și greutăți sinistre, în speranța acelor „plimbări cu barca” mai profesioniste.

Într-un sfîrșit, am fost scoși pe lacul Tei, cu niște caiace „Turist”, ca să învățăm mișcările de bază. A fost destul de plăcut. Apoi însă, am fost puși într-o canoe lungă, cu un tip care ținea strocul, adică marca sonor ritmul de vîslit. Știu că la probele olimpice, în acest fel de ambarcațiune sînt maximum patru vîslași. Ei bine, eu țin minte că eram mai mulți. Dar, concentrat să-mi țin echilibrul în canoea îngustă, nici nu observasem bine cine se mai urcase în ea, am presupus însă apoi că erau niște canoiști mai experimentați decît mine (nici nu era greu). Eu trebuia să dau cu pagaia pe partea dreaptă. Cînd a început „hora”, a trebuit să joc. Era ca la galere, doar biciul lipsea. Trebuia să vîslești odată cu ceilalți, cum îți dicta „șeful”. N-am apucat să apreciez viteza (care părea totuși mare) și nici prin ce zonă a lacului ajunseserăm, preocupat de propria mea vîslire și să nu mă fac de rîs pierzînd ritmul. Vedeam doar pagaia și peticul de apă din dreptul meu. La un moment dat, am zărit totuși și cum celui din fața mea, de efort, îi săreau mucii din nas, la propriu. Poate că și mie mi se întîmpla la fel, dar nu simțeam. Făceam mult sport pe vremea aceea, dar o asemenea încercare fizică nu mai înfruntasem. Am început să simt o durere ascuțită care iradia din șira spinării în tot corpul. Realizam că era ceva ce nu avea să treacă decît la oprire. Iar comanda de oprire nu mai venea, parcă se tot amîna. Țin minte că aș fi dat orice să pot vîsli măcar o singură dată pe partea cealaltă, pe stînga, să schimb mișcarea, să o compensez cumva. Bineînțeles că era imposibil.

În final, antrenamentul s-a încheiat, iar următoarele ședințe n-au mai constat decît în reluarea obișnuitelor exerciții „la sală”. Am început să mai sărim peste ele, dar sigur că nici la engleză nu ne duceam. Nu voiam să dăm ocazia vreunei rediscutări a înțelegerii stabilite cu profesoara. Colegii ne transmiteau însă periodic că ea ar vrea să vorbească cu noi, să ne vadă. În semestrul al doilea, semnalele acestea s-au înmulțit. Nu înțelegeam ce se întîmplă. În preajma colocviului, am aflat că ea se plîngea că nu ne-a văzut niciodată și că în asemenea condiții nu ne va da notă de trecere. Uimiți, am întrebat dacă era vorba de profesoara brunetă cu ochelari. „Nuuu!”, ne-au răspuns colegii. Cu aceea făcuseră doar cîteva ore, apoi venise una blondă, mult mai rigidă. Am înghețat. Cea nouă probabil că nici n-avea habar ce vorbiserăm cu cealaltă. Am cumpărat amîndoi un buchet mare de flori și ne-am prezentat la colocviu cu tot felul de explicații pregătite, cum că noi am fi canotorii facultății și așa mai departe. Aveam însă un coleg pe care-l consideram cam cretin. Venea foarte rar la cursuri, vorbea incoerent și avea un inexplicabil succes la fete. Nici el nu fusese la nici un curs de engleză. Cînd profesoara a intrat în sala de colocviu, el a luat iute buchetul de pe banca noastră, adică florile pe care le cumpăraserăm noi, și l-a dat profesoarei, explicîndu-i ceva absurd, în stilu-i caracteristic. Profesoara a dat ochii peste cap și i-a pus notă de trecere, amenințîndu-l de formă cu degetul. Cum puteam să mai reacționăm? Eram blocați ca doi proști. Profesoara nu ne-a dat nici o șansă. Fără prea multe discuții, ne-a chemat la reexaminare în toamnă. Am ieșit din sală orbiți de gîndul răzbunării. Nu l-am mai prins niciodată pe idiot și nici la canotaj n-am mai fost.