Cum altfel s-ar putea numi? Dacă ceva e disponibil, la vedere, expus într-un fel sau altul, iar tu-l lași acolo și treci mai departe, atunci „Ești prost!“. După cum întoarcerea spre vreo formă de „facere de bine“, întotdeauna se soldează cu un păcat fundamental, pe care noi îl formulăm cît se poate de limpede și de pitoresc, dar nu se poate reproduce aici. Nu e nici o problemă. Știe toată lumea cum sună zicerea populară. Și crești în spiritul ăsta. Chiar dacă ești ferit o vreme și protejat, în toate felurile, de contactul cu orice formă a virusului. Pînă la urmă, de cele mai multe ori, tot iei răceala asta. „De la ăilalți.“ Altminteri, e destul de greu să ieși afară, să participi la viața comunității.

Jocul continuu al ego-ului individual cu cel comunitar, coloana sonoră a acestui joc – decorată muzical cu o puzderie de ziceri, care mai de care mai colorate – dau, ca rezultat, deseori, un soi de remiză a acestui meci. Un soi de vină hîtră e aruncată la mișto, dintr-o parte în alta, în așa fel încît individul zice că așa e comunitatea, iar comunitatea pretinde că „s-a stricat“, din diverse cauze. În general, „de la unii“. Chiar dacă totul sfîrșește într-un soi cît se poate de evident de promiscuitate, pactul cu realitatea are o clauză secretă în care se spune clar că nimic din ceea ce se vede nu e ce pare a fi. Iar cine crede altfel, treaba lui. Își asumă riscul: „E prost“. Între timp, cîtă vreme unii ar sta să se dumirească, să înțeleagă ceva din imaginile astea încîlcite – care nu se potrivesc deloc cu narațiunile așezate în dreptul fiecăreia dintre ele –, iuțeala de mînă și nebăgarea de seamă își fac, liniștite, treaba. Spectatorul se poate trezi eliberat de povara unui portofel, a unei biciclete, a unui telefon sau chiar a unei idei. Nu se poate pleca cu mîna goală de la o pleașcă. „Ai fi prost.“ După cum, dacă ești păgubit așa, ușor, și te mai și superi pe treaba asta, păi… n-ai înțeles nimic. Și nici n-ai umor. „Ești prost.“

Ca să se iasă de sub riscul oricărui instinct etic rebel, se pun în mișcare motoarele ficțiunii. E vorba despre niște forțe formidabile, care pot muta continente. Ori de cîte ori adie vreo pală de vînt ușor etic sau suflă ceva care ar putea semăna cu adierea unei mustrări de conștiință, cursul e corectat fin, cu ajutorul formidabilelor motoare. Jeturi de narațiuni țîșnesc în stînga și-n dreapta, stabilizînd instantaneu nava și menținînd cursul neabătut. Totul se transformă într-o navigare lină, în ape calde, o croazieră scăldată în plăceri și relaxare. Rareori cineva se uită peste bord. Circulă un soi de altă clauză secretă a pactului: „Dom’le, n-ai treabă. Nu te uiți…“ Unii care s-au uitat zic că în adîncuri colcăie niște lighioane marine de te sperii. Dar soluția e simplă. Nu te uiți, nu le vezi. Nu le vezi, nu există.

Dar cel mai frumos, adică gradul suprem de rafinament și evoluție, e atunci cînd înveți să furi din viteza celor mai elaborate discursuri despre onestitate. Aici se vede cine e cu adevărat cultivat și cine nu. Furăciunea ca fundament de concept, ca viziune asupra lumii, se poate revela în toată splendoarea ei doar așezată dinastic pe jilțul strălucitor al discursurilor despre cinste, etică și protejarea valorilor. Iar convenția teatrală a acestor momente de spectacol absolut bate toate regulile și obiceiurile convențiilor clasice. Cu cît mai mare și mai vizibil e gradul de simulare, cu atît mai mare e fascinația față de vorbitor. Adică, limpede, cu cît e mai evident că cineva minte cosmic, atunci cu atît mai sporită e fascinația că… „Dom’le, e dat dracului! Stai să vezi pînă unde se duce, și nu-ți vine să-ți crezi ochilor! Nu s-a mai văzut așa ceva!“ De aici se naște o formă de admirație profundă. O admirație care se transformă în respect, și în cortina care, odată ridicată, dezvăluie galeria cu portrete ale eroilor deveniți legende. Suita de chipuri ale celor care au îndrăznit, au riscat, „n-au trăit degeaba“. Rîsul care mai însoțește la început această comedie neagră poate să înghețe și să dispară. Cu greu, parcă se mai aude un fel de „Noi rîdem, ei merg liniștiți mai departe“, dar șoapta asta dispare repede: „N-ai ce să faci. Asta e. Lumea e lor, domnule…“

Furtul nu mai are definiție. Ea s-a topit și s-a amestecat în materie. După ce excepțiile de la regula definirii s-au adunat pînă la a întuneca lumina soarelui, definiția s-a asfixiat și s-a prăbușit. Ea îngrașă acum, organic și destul de inutil, brazda din care ies accepțiunile modificate genetic. Așa apare noua definiție: „Ești ceea ce mănînci“. Și nu mai are nici o legătură cu nimic. Atenția s-a mutat în altă parte. Tot restul e considerat cumva votat, adoptat tacit și stabilit, deja, ca regulă.

Ceea ce e profund fascinant e că, atunci cînd cineva sparge ușa și intră, în costum de protecție și dînd de zor la pompa cu dezinfectant, mai degrabă l-am pofti afară. Să nu vină el să ne salveze, că n-am chemat pe nimeni. Și s-o lase mai ușor cu costumele astea de protecție și cu zgomotul salvării. Știm noi cum e treaba. E doar aceeași chestie ca pe-aici. Doar că e mai mare și mai perfecționată. Noi n-am avut scule. Dacă aveam, făceam la fel. Poate chiar mai bine.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.