Cred că ar fi folositor – mai ales mie, ce-i drept – să prezint cîteva din momentele cele mai stînjenitoare pe care le-am trăit pe șantiere arheologice. Sînt destule pentru vreo opt articole, dar cele de mai jos mi-au venit primele în minte și o să iau asta drept un criteriu puternic.

Încep cu o scenă care n-are nimic ridicol propriu-zis, doar multă crispare: eram pe un șantier din Franța unde venise în vizită, cu familia, un om de afaceri pasionat de antichitate. Omul făcuse în trecut o donație importantă proiectului și se zvonea că acum urma să facă una și mai importantă. N-aș fi vrut să fiu în pielea șefului nostru, un tip extraordinar, de altfel (chiar mai mult decît sînt șefii în general), care făcea tot posibilul ca oaspeții să se simtă bine, să înțeleagă cît mai mult din situl arheologic și să resimtă, cum îi spune, îmi scapă, „fascinația arheologiei“. Într-o seară, șeful, cu o cană în mînă pe care o văd și-acum, îmi spune că sponsorul i-a destăinuit că fata lui ar dori să participe și ea, dacă se poate și dacă nu ne deranjează, la săpături, să facă arheologie cu mîinile ei. Înainte ca eu să apuc să ridic din umeri, îmi mai spune că el atunci a hotărît să o repartizeze pe sectorul meu, deci a doua zi s-o iau cu mine și să am grijă să iasă totul foarte bine. Îmi amintesc că am înghețat. O zi de bucurie se transforma, în cel mai bun caz, într-o zi de șmotru, iar în cel mai rău caz, în pierderea unei donații de 75.000 de euro pentru șantierul nostru, din cauza cui? A românului. Am avut ocazia să reflectez noaptea la faptul că, atunci cînd fețe auguste din Regatul de Neapole sau Regatul celor Două Sicilii vizitau săpăturile de la Pompei, era obiceiul să se planteze obiecte recent descoperite în așa fel încît ele să fie redescoperite în prezența regelui, eventual cu neprețuitul său ajutor. Noi tocmai duseserăm la muzeu o urnă cinerară, cu oase cu tot, și nu mă vedeam transportînd-o înapoi, cu un ciorap pe cap, la adăpostul întunericului. Ce mai, mi-o tot imaginam pe adolescenta franțuzoaică, cea care dorise să facă arheologie cu mînuțele ei, ascunzîndu-se într-un colț al secțiunii, julită la genunchi, leșinată de căldură, cu căști enorme pe urechi, înghițită pe trei sferturi de telefon și pregătindu-se să-i explice tatălui ei că arheologia e plictisitoare și că a văzut o rîmă. Că nimic din toate astea nu s-a adeverit nu mai contează aici – o să spun doar cît de admirabili mi se par oamenii care se mulțumesc cu puțin.

Altădată: „Paul bey…! În România, ascultați muzică?“ „Evet hocam tabiki, multă muzică.“ „Și cîntecele sînt frumoase?“ „Foarte frumoase.“ „Paul bey…! cîntă-ne ceva de pe la voi.“ Eram la umbra unui eucalipt, un copac mult mai puțin pretențios decît numele lui. Mîncam cu muncitorii, deoarece secțiunea era prea departe ca să mă întorc la casa săpăturii din Milet pentru masă (mi se pregătea de dimineață însă un sufertaș special cu mîncare – o perioadă de glorie, niciodată egalată). În sine, nu era așa stînjenitor să le cînt bătrînilor satului; am cîntat pe aproape fiecare șantier, însă cu chitara, care-ți mai dă curaj. Oricum, era exclus să fac mofturi, trebuia să mă dau în spectacol, și mi-am dat seama atunci cît de puțină muzică, să zicem, tradițională, sau populară cultă românească, știam. Mult mai puțin, cred, decît un bulgar sau un grec sau un sîrb în situația mea. Ca să nu încep să stau pe gînduri și să las așteptările publicului să sporească în fiecare secundă, le-am cîntat turcilor un cîntec al lui Nicu Alifantis, pe versuri de Nichita Stănescu. Iar momentul pe care îl țin minte cel mai bine e ăsta: toți moșii tolăniți, uitîndu-se la mine după ce terminasem de cîntat exact ca oamenii cărora le-ai spus un banc și care încă așteaptă să vină poanta. Am simțit că înșelasem niște oameni cinstiți.

În altă parte, chiar în prima zi de săpături a campaniei, am făcut o descoperire excepțională. Reluam lucrul într-o secțiune în care se lucrase cu vreo doi sau trei ani înainte, curățenia era aproape gata și urma curînd să ne adîncim în niveluri de epoca bronzului. Abia începusem, că am descoperit un fragment foarte subțire al unui obiect bizar, cumva ca faianța egipteană, ba chiar, incredibil, ca o coajă de ou și, stupoare, cu cîteva litere ciudate pe el. Adevărul e că multe descoperiri remarcabile au fost făcute așa, la prima lovitură de cazma, și oricum, părea ceva prea important ca să mai pierd vremea, pe un sit unde nu se descoperise pînă atunci decît o inscripție, una singură, de epoca bronzului. Am făcut o fotografie și am alergat la depozit, unde am cerut imediat să vină un specialist de la restaurare, pentru că am găsit ceva fragil și valoros și trebuie să fim pregătiți să-l recuperăm în condiții cît mai bune. Apoi m-am întors pe secțiune și, în momentul în care am văzut din nou obiectul, mi-am dat seama ce era: o etichetă plastifiată, folosită cu cîțiva ani în urmă de mine însumi ca să marchez provizoriu nu mai știu ce și pe care notasem o adîncime și un număr de unitate stratigrafică. După cîțiva ani în pămînt, era cu totul exfoliată, literele rămase erau ca trasate în unt siniliu și – știu că e o scuză absolut ridicolă – se întîmplase să iasă din pămînt cu capul în jos. M-am întors la depozit cu coada între picioare, întrebîndu-mă cum să explic oamenilor că, pe un sit celebru unde ar trebui să lucreze crema arheologiei europene, au drept coleg pe cineva care-și descoperă vîrful degetelor.

Și tot așa. Îmi amintesc destule alte exemple și, ce-i mai îngrijorător, încă mai multe se află deocamdată în viitor. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chih­limbar, Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons