Comparația dintre comunism și o mișcare religioasă s-a făcut uneori de-a lungul timpului. Belu Zilber sau Vladimir Tismăneanu sînt doar doi dintre autorii noștri care și-au pus astfel problema. Comunismul s-a insinuat în mințile oamenilor mai profund și pe o scară mai largă decît s-a întîmplat cu ideologia altor regimuri dictatoriale sau ocupații străine. Foarte des s-a făcut observația că, în locurile în care s-a manifestat, comunismul a „spălat pe creier” mase întregi de oameni.
Au existat armate întregi de activiști care credeau (cel puțin la început) și propovăduiau ideile comuniste cu o convingere de tip religios. Făceau prozeliți. Nu trebuie să uităm că ni se promitea un „viitor luminos”, nici mai mult, nici mai puțin decît un rai pe pămînt. Nu lipseau nici cărțile „sfinte”, precum Capitalul, nici „profeți”, „apostoli” sau „sfinți” precum Marx, Engels, Lenin sau Stalin, ședințele erau ritualice, limbajul credincioșilor comuniști (așa-numita limbă de lemn) era aparte, iar în discursuri, dincolo de formulele consacrate acestui limbaj, se folosea aproape întotdeauna și un accent caracteristic. Asta făcea ca discursul comuniștilor să difere complet de vorbirea firească a oamenilor și să sune ca o incantație specifică unui cult. Tonul acela e încă și astăzi recognoscibil în cuvîntările unor politicieni. Cei care aparținuseră cu tot sufletul acestui „cult” nu s-au putut dezbăra de limbajul cu pricina nici după căderea comunismului (aici, poate că Ion Iliescu e cel mai potrivit exemplu).
„Religia” comunistă trebuia să înlocuiască în mințile oamenilor orice alte idei. Era un sistem complet care mergea pînă la schimbarea adresărilor între oameni, de la domn la tovarăș, și care trebuia impus împotriva oricărei rezistențe. Așa se explică probabil și lupta comuniștilor cu religiile autentice. Era un fel de întrecere la acest capitol între țările comuniste. Regimul lui Enver Hodja declara cu mîndrie, în 1967, că Albania a devenit primul stat ateu din lume. Icoanele sau crucifixurile erau interzise prin lege. În schimb, se impunea venerarea noului simbol care era secera și ciocanul. În România lui Nicolae Ceaușescu se dărîmau biserici, iar cei înregimentați într-un fel sau altul în structurile de partid și de stat nu-și puteau boteza copiii, decît pe ascuns. Nici soldații nu aveau voie să intre (Doamne ferește!) în biserică. În ultimii ani ai comunismului ceaușist de la noi, la radio sau la telvizor, cuvinte ca Dumnezeu ori biserică erau pur și simplu interzise. De prin anii ʼ70, cultul creștin începuse să fie înlocuit nu atît cu ideologia comunistă, cît cu acel cult al personalității, dedicat „marelui cîrmaci” și apoi și soției lui, botezată „academician doctor inginer, savant de renume mondial”. Erau acei conducători care, după vorbele următorului șef al statului (pe care l-am pomenit anterior), „au întinat valorile comunismului”. Mulți vechi membri ai „religiei” de care vorbim nu vedeau cu ochi buni înlocuirea autenticului cult al comunismului cu noul cult al personalității cuplului prezidențial. Pentru ei era un fel de erezie. De prisos să amintesc că numeroasele „erezii”, neconforme cu linia ideologică principală (care linie a oscilat și ea mereu, în funcție de necesitățile politice de moment), au fost pedepsite uneori chiar mai sever decît atitudinile exterioare sistemului, ale „dușmanilor de clasă”.
În ceea ce privește cultul personalității lui Ceaușescu, mi-aduc aminte cum prin anii ʼ80, în drum spre școală, m-am întîlnit cu un profesor mai slobod la gură, care mi-a spus că își băuse cafeaua ascultînd „slujba de dimineață”. L-am privit atent, ca să mă asigur că se referea la ceea ce credeam eu. „Da, mi-a spus zîmbind, păi ce, aia de la radio nu-i o slujbă?” Era 26 ianuarie, ziua de naștere a lui Ceaușescu, cînd în mod special radioul și televiziunea (unice și de stat) transmiteau numai spectacole, coruri și recitaluri de poezie închinate „iubitului conducător”. Să nu uităm acele nesfîrșite emisiuni omagiale, ca niște slujbe religioase. Chiar în acele vremuri realizam că peste ani, după ce totul se va fi terminat, vom ajunge să credem că așa ceva nici n-a fost adevărat. Dacă nu făceai parte din acel sistem „religios”, lucrurile păreau și atunci complet absurde.
Dar existau și „credincioși” chiar dacă cei convinși în mod absolut erau puțini (și tot mai puțini odată cu uzarea regimului). Aș zice că adevărații comuniști erau niște firi mai degrabă religioase decît atee. Cu siguranță, aveau înclinația de a crede în ceva, de a-și însuși și respecta o dogmă, doar că aleseseră o pseudoreligie. Acum cîțiva ani, nu m-am mirat prea tare să-l aud pe cel care a contribuit esențial (chiar dacă fără voie) la căderea comunismului, Mihail Gorbaciov, făcînd legături de nefăcut între promisiunile socialismului și învățăturile lui Hristos. Pentru unul ca el mi se părea o evoluție plauzibilă.
După 1989, mai ales, am descoperit că, măcar parțial, „omul nou” a fost creat. Au rămas multe urme ale acelei „religii” în mințile tuturor, firește, în proporții foarte diferite. Destui au fost incapabili să-și mai revină la normal, ca niște mutilați mental. Se profilau printre ceilalți ca un fel de membri ai unei secte ciudate. Recent am auzit o tînără preamărind realizările acelui regim, lăudînd viața și societatea de atunci. Mi-am dat seama că prelua ce auzise de la părinți. Dar aceștia nu-i dăduseră informații din realitatea concretă, ci mai degrabă îi transmiseseră credințele lor din acea vreme. Iar de credințe, omul se dezbară greu.
