Vin dintr-o familie de musulmani sunniți, așa cum sînt mai toți tătarii din Dobrogea. M-am născut și am crescut însă în București, unde, pînă la finele școlii generale, am devastat programatic nervii vecinilor din bloc alături de copiii urlători cu care făceam ceată. Am mers cumva între două realități; cea a prietenilor mei creștini și cea a bunicilor noștri din Dobrogea vacanțelor mele.

Acasă nu sărbătoream Crăciunul așa cum o făceau prietenii și colegii mei. Nu mîncam și nu tăiam porc, cadouri primeam abia de Anul Nou, iar de Moș Niculae nu-mi amintesc mare lucru. Pesemne că ne cumpăra mama ceva dulciuri ca să nu rîvnim la ce primeau ceilalți. Era un gest de integrare fix ca acela de a ne face ouă roșii de Paști. Semnificațiile sărbătorilor nu-mi erau foarte clare, se năștea și murea tipul ăla drăguț cu plete castanii și cu ochi albaștri pe care-l vedeam în toate iconițele ieftine de hîrtie din casele prietenilor mei.

Mult mai importante și mai spectaculoase erau la vremea copilăriei sărbătorile musulmane de Ramazan și Kurban Bayram, pe care bunicile și mătușile mele le sărbătoreau cu mare fast. Primeam atunci un set de haine și încălțări noi și plecam din casă în casă cu uratul pe la vecinii care ne umpleau poalele cu dulciuri. Alături de mine mai erau vreo două fetițe și cîțiva băieți tătari, dar și prietenii aromâni din capul străzii și creștinul român Cezar care era surdo-mut, roșcat și iubit de toată lumea.

Bunică-mea mă lua la geamie, acolo unde stăteam – fetițe și femei – sus, la etaj, separate de bărbați. Nu înțelegeam nimic din slujba în arabă, știam trei-patru versete din Coran pe dinafară și imitam toate gesturile bunicii înfășurată într-o maramă uriașă, albă, cu broderii pe margine făcute de mînă. Tot acolo mă apucau crize de rîs greu de stăpînit privind la dosurile imense, rotunde, ale altor cîtorva bunici grase care se prosternau cu destulă greutate în fața Domnului. Țin minte și acum zgomotul sec pe care l-au făcut mătăniile mari, rotunde, chihlimbarii, pe care bunică-mea, fină și ațoasă, mi le-a trosnit în cap în mijlocul unei asemenea necuviințe.

Cu anii și cu pierderea bunicilor și a unei bune părți dintre mătușile mele care miroseau toate a lenjerii de pat proaspăt spălate și a cremă Nivea, cu timpul, am pierdut Bayramurile și mi-am apropriat din ce în ce mai mult Crăciunul. Sărbătorile prietenilor mei pe care îi știu din adolescență sau din tinerețea timpurie au devenit și ale mele. Pînă la tăiat de porc n-am ajuns niciodată, dar le mănînc sarmalele și piftiile, fripturile și cozonacii, îmi mănînc drumul către inima și familiile lor printre cîrnații făcuți în casă, și tobă, și caltaboși, și toate cele, sap un drum cu gura și cu dinții, mă lăfăi în mîncarea lor, fiecare cu gustul unei mame diferite, fiecare unică și la fel de iubită.

Sărbătorile mele celelalte, musulmane, s-au făcut mai mici și mai discrete; odată cu dispariția clanului formidabil de femei ale familiei, nu ne mai rămîne decît micul nucleu al mamei, al tatălui, al fratelui, aruncat cumva ca o mărgică în burta unui București indiferent că noi putem celebra Sărbătoarea Sacrificiului chiar și în toiul verii. Probabil că, îmbătrînind, o să simt nevoia să-i revizitez semnificațiile și să fac puțină ordine în relația cu Oricine O Fi Acolo Sus Dacă E.

Deocamdată, însă, de Crăciun voi fi foarte ocupată. O să ne vizităm prietenii buni cu care ne vedem atît de rar în restul anului, vom mînca și vom bea și vom pierde nopțile. O să mă emoționez la fiecare invitație și ușă deschisă cu reală plăcere și dragoste. O să ne facem mici cadouri, iar pe mine mă va întrista cînd și cînd realitatea ailaltă, lăsată de izbeliște într-o Dobroge de copilărie pustiită. În fine, o să decorăm casa și o să ne fie bine, voi face și eu sarmale și prăjituri pe care le vom împărți între noi, fiecare cu gustul lui de acasă, cu amprenta unei mame ascunsă după fiecare miros și nuanță. Fie ea și musulmană.

Selma Iusuf este jurnalistă, re­dac­torșef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.