Am amînat confruntarea cu cozonacul pînă cînd în fiecare colț de București găsești cozonac bun. Mi-e frică de drojdie. De cuptor, de asemenea. Nu, nu de frămîntat. Pot să frămînt, dar nu pot să stăpînesc ce se poate întîmpla cu drojdia, cu cuptorul. Invizibilul nu-l pot stăpîni. Mi-e teamă de ce poate ieși din acest subconștient al meu – al cozonacului. După mine, îi dau cozonacului ceva din necunoscutul care mă stăpînește. Ce necunoscut este în sacul meu de oase? Ce să fac cu mine? Cozonacul de Crăciun ar fi momentul în care să iasă răul din mine, precum stafidele. Ce bine ar fi! Nu cred că voi reuși. Și nu e vina doar a cozonacului. Nu reușesc fiindcă e o falsă problemă reușita în sine. Contează mai mult decît orice frămîntatul, adică să vezi care-ți sînt tîmpeniile din cap. Ce idee te duce de nas. Ăsta e frămîntatul. Mai mult nu poți. Ce altceva să faci în minutele alea de frămîntat? Frămînți gînduri în cap, asta faci. Și faci asta pentru că nu poți face altceva. Te însoțește în frămîntat făina și uleiul doar capul. Capul gol, gol, gol își ia aminte și emite vreo prostie. În timp ce te concentrezi cu mîinile, bila emite iepuri după care te duci ca boul. Bila n‑are ocupație, trebuie să se frămînte și ea precum făina din lighean. În lighean – ce-mi place să văd ligheanul ca pe o bilă! –, frămîntatul mîinilor e precum mulsul vreunui gînd. Eh, unde să intre în capul meu plat vreo idee de schimbare? Nu intră. De asta nu pot să mă lupt cu drojdia, cu cuptorul. Toate astea schimbă forma, se intră într-o stare din care nu știu ce iese, nu vreau să văd cum aș putea să mă schimb fără să spun prostii. Sînt incapabil să gîndesc drojdia, dar nu mă las, o să-i număr gramele, o s-o arunc indiferent în lighean și o să iasă cozonac anul ăsta. Trebuie. Cozonăcei trebuie, ca să pot începe de undeva. Cozonacul cît o brioșă, cît o idee neterminată. Ce gustos gînd!