O anumită vibrație își face simțită prezența încă de pe la final de octombrie. Neliniștea difuză se instalează discret, ca primele dureri ale unui dinte, la senzații de fierbinte și de rece. Sînt formațiuni noroase, cu forme bizare, adunate la orizont. Seamănă cu un val de ceață groasă, vînăt-plumburie, traversată din cînd în cînd de vinișoarele încă abia vizibile ale unor fulgere. E semnul de sosire a marelui set de griji, care se apropie cu viteză constantă. Apoi, totul se-ntîmplă exact ca-n filmele cu invazii extraterestre. Umbra sărbătorilor cucerește teren, lățindu‑se peste tot, înainte de a lăsa la vedere, de‑a binelea, gigantica farfurie zburătoare din care izvorăște groaza. Crăciunul. De‑aici încolo se pot face nenumărate jocuri de asemănări și interpretări. Poți să schimbi cheia de referință și să zici că negura care se lățește peste lume e umbra amenințătoare a saniei lui Moș Crăciun. Iar norii sînt vălătuciți, spulberați de copitele renilor, elanilor, cerbilor, -ce-or fi -fiind ei. Din gigantica sanie, în locul unor monștri invadatori, dau navală afară roiuri de Moși Crăciun. În loc de muzicile tipice pentru un thriller, se-aud de peste tot, evident, colinde.

Nici nu contează în ce zonă de interpretare te duci. E foarte limpede că ceea ce numim „sărbători de iarnă“, la fel ca alea de primăvară, adică Paștele, sosesc, de la an la an, cu și mai mult stres. Cu și mai multă neliniște. Cu tensiuni, nervi, frici, griji, iritare, exasperare sau chiar cu lehamite. Lucrurile încep să semene din ce în ce mai mult cu un examen. Cu o probă la care trebuie să-ți dovedești suplețea. Capacitatea de a face față unei lupte pe mai multe fronturi, viteza de reacție, nivelul de adaptare la timpul pe care îl trăiești. Cu cît e mai mare orașul în care te miști, cu atît mai tare sună încheieturile acestei imagini. Cu atît mai abitir te zguduie vibrația aia paralizantă, înspăimîntătoare, a navei-amiral. Colosul ăla care se oprește în aer, acoperă complet soarele, înghețînd orice mișcare, orice formă de energie. Cu cît mai deasă e forfota de pe străzi, cu atît mai adîncă e grozăvia panicii care se instalează, făcînd mulțimile s-o ia razna, deschizînd larg băierile haosului.

Ajunși în aceste momente, ca-n filmele de gen, trebuie să salvăm planeta. Iar planeta înseamnă, de fapt, viața fiecăruia. Cam pe-aici începe lupta pe cont propriu. Cu programul, cu zbaterile familiale, rudele, prietenii, nebunia de la serviciu, goana și stresul cadourilor, planurile de Crăciun și revelion, meniuri, rezervări de locuri, rînduri de haine, cumpărături de toate felurile, infernul traficului auto din oraș, înghesuiala din transportul în comun, panica nebună de a prinde un taxi sau un Uber, aceste „mici“ detalii ale vieții oricăruia dintre noi. Tot în perioada asta se strecoară și insomnia urzelilor și viermuielilor. Șușoteala din subsolurile tuturor listelor de participanți la orice. Cu cine te vezi. Pe cine vizitezi. Cine te vizitează. Pe cine eviți. Cum faci să-i driblezi pe ăia pe care nu-i suporți. Sau, dimpotrivă, cum faci să nu explodezi dacă n-ai de ales și trebuie să petreci vreme în preajma ălora pe care i-ai împușca în cap. Și de care nu scapi nici măcar la sărbătorile astea. Pentru că „așa e conjunctura“, așa „s-a potrivit de data asta“, „așa au căzut cărțile“. Te gîndești că mai bine-ți tai venele decît să faci conversație sau să stai la aceeași masă cu unii pe care nu-i suporți. Incluzînd aici, bineînțeles, și rudele. Că există și rubedenii pe care le-ai vrea, uneori, ridicate de o tornadă.

Sărbătorile devin o probă de foc. Narațiunile bisericilor băltesc, în cele mai bune dintre cazuri, prin peisaje derizorii. Postul se ține ca o cură de slăbire, fie sîcîitoare, fie cu o geometrie variabilă care mai degrabă te exasperează și te neliniștește, decît să-ți aducă vreo stare de grație. În cele mai fericite situații, postul face parte din programul de mers la sală. În locul înseninării, te trezești tensionat ca un arc, extrem de iritat și cu mîna pe toate armele din arsenalul instinctului de supraviețuire. Pentru că te simți hăituit. Toate magazinele, vinerile negre și zîmbitorii care-ți vor „binele“ țin morțiș să-ți și vîndă ceva. Orice. Modelul contemporan de fericire te presează nemilos, din toate părțile, să intri în incintă. Pe umeri ți se așază ceva mult mai greu decît sania lui Moș Crăciun. Povara imensă a obligației de a fi fericit. Imensitatea sforțării de a fi pătruns adînc de „spiritul sărbătorilor“. Acum trebuie să fii bun și cu copiii sărmani. În restul anului, ei nu există. Sînt ca globurile. Se scot la vedere o dată pe an.

Trăiești un gol mai greu decît un vapor cu cala plină de nicovale. O absență care te apasă pînă la strivire. Nu știi ce lipsește. Dar bulgărele de clișee, căsuțele pe care trebuie să le bifezi, modelele fericirii de rețea socială, toate se rostogolesc și se transformă într-o avalanșă. Unii aleargă deznădăjduiți, cu speranța că n-or să fie prinși. Alții se lasă înghițiți, cu nădejdea că se poate trăi și sub troienele acestor sărbători. (Chestia e valabilă chiar și dacă nu cade nici măcar un fulg de zăpadă.) Negaționismul și cinismul par soluții aflate foarte la îndemînă. Stai pe margine și comentezi forfota dezlănțuită. Fără să-ți dai seama că faci parte din forfota asta. Pentru că e deja mare înghesuială, sînt imense chiar și rîndurile ălora care se cred izolați, contemplînd de la înălțime viermuiala celorlalți. Unicitatea e la mare preț în discursuri, dar știm bine că e produs de serie. Armoniile din familii își mențin tonusul, dar nu se văd aparatele la care sînt conectate. Sau te faci că nu observi tuburile care le aduc aer să respire. La fel de bine cum sînt și oameni peste care toate astea trec mai puțin sau deloc. Oameni care se bucură. N-o să știm niciodată cît de mulți sau de puțini sînt ei. Dar există sigur. Sărbători fericite!

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.