Cum am putea ști care era atitudinea societății față de infirmitate în preistorie? În perioadele din care avem surse scrise, aceste atitudini ne sînt mai clare – Platon și Aristotel ne spun clar părerile lor despre ce ar trebui făcut cu copiii născuți cu diformități. Și arta, de pildă în cazul Greciei clasice, are mesaje transparente. Am scris aici, acum doi ani, despre cum singurul zeu olimpian infirm, Hefaistos, e reprezentat cu picioare schiloade în perioada arhaică, pentru ca apoi, în arta clasică, să-i fie permisă apariția doar întreg la corp.

Din preistorie nu avem (prin definiție) surse scrise, iar arta e mult mai rară și aproape niciodată relevantă pentru tema noastră. Există totuși o cale arheologică de abordare, deși, cu cît m-am gîndit mai mult la ea, mi-am dat seama că vine cu o grămadă de probleme. Ideea e asta – să cercetezi dacă, în cimitirele unei anume societăți, infirmii au fost înmormîntați la fel ca restul lumii. Asta ar putea însemna că erau acceptați ca membri normali ai societății. Dacă au fost înmormîntați altfel – să zicem, s-ar afla la marginea cimitirului –, asta ar putea însemna că societatea îi stigmatiza. Dar de ce-ar fi atitudinea societății esențială? Pentru că și azi infirmitatea (o problemă medicală) apare în clipa în care un braț îți e amputat; dar dizabilitatea (o problemă de răspuns social la infirmitate) vine în clipa în care constați că oamenii nu mai vor să te angajeze indiferent cît de bine ai ajuns tu să-ți faci treaba doar cu un braț. (Cînd aud cuvîntul supraom, mă gîndesc că se referă la cei care muncesc ca nebunii ca să recupereze un deget, un genunchi, o voce pierdute într-un accident.)

Arheologii știu că aproape în toate necropolele apar din cînd în cînd morminte care sînt mai altfel. Ele sînt numite în literatura de specialitate anglo-saxonă deviant, anomalous, non-normative, cu tot felul de implicații dubioase. Francezii le zic, mai bine, atypiques. Nemții folosesc termenul cel mai neutru, Sonderbestattungen – morminte speciale, cele care într-o societate dintr-un anumit timp și spațiu se deosebesc de cele ale majorității.

Din paleolitic cunoaștem cîteva înmormîntări neobișnuite ale unor indivizi cu infirmități. Una dintre ele, de la Sunghir, lîngă Moscova, cuprinde doi copii așezați cap la cap, cu mii de mărgele de fildeș, sute de canini de vulpe arctică și sulițe din fildeș de mamut. La Dolní Vestonice, în Cehia, trei indivizi au fost îngropați împreună în poziții ciudate, coregrafiate. În ambele cazuri, cîte unul dintre cei înmormîntați avea o infirmitate congenitală pronunțată a picioarelor. În Calabria, scheletul unui tînăr cu nanism a fost găsit într-o peșteră, înconjurat de brațul stîng al unei femei adulte; deasupra lor era incizat pe piatră un taur. În fine, de la sfîrșitul paleoliticului, într-o peșteră din Israel s-a găsit probabil cel mai vechi mormînt de șaman – o femeie în vîrstă cu patologii congenitale la coloană. Alături de ea erau depuse 50 de carapace de țestoasă și o labă a piciorului umană completă a unui alt individ.

Evident, orice statistică și orice generalizare sînt și vor rămîne, pentru perioada asta, imposibile. În paleoliticul european cunoaștem arheologic doar un schelet cît de cît complet pentru fiecare șapte generații… Un lucru e clar – persoanele cu infirmități sînt foarte bine reprezentate în spațiile funerare, și de obicei în contexte, cum s-a văzut, prestigioase.

Cîteva exemple din epoca bronzului: la Ierihon – o femeie cu piciorul stîng deformat era înmormîntată cu bunuri neobișnuit de bogate și cu cîrja, iar un bărbat cu patru trepanații – cu inventar funerar neobișnuit de sărac. În Europa, un bărbat epileptic e înhumat într-o groapă de provizii, cu o ofrandă de carne de cal, foarte rară în cimitirul respectiv din Germania de azi. O tînără cu sindrom Down, ucisă, e găsită departe de orice cimitir, în zona care astăzi este Roma.

Adaug cîteva exemple din perioade istorice. În Cambridge, în epoca romană, un bărbat fără o labă a piciorului e înmormîntat cu tibia și peroneul introduse într-un vas. Într-un cimitir anglo-saxon, cineva cu un picior infirm, imposibil de întins, e așezat în groapă cu pietre potrivite cu grijă ca să-i sprijine piciorul. În Elveția de azi (secolele VII-VIII d.Hr.), o femeie tînără cu cifoză severă e înhumată într-o biserică de lemn – vertebrele ei nu-i permiteau să-și țină capul drept, dar cei care au îngropat-o au amenajat o mică pernă de pămînt ca ea să poată sta cu fața în sus.

Înțelegem prea puțin din ceea ce înseamnă exemplele de mai sus, deși în imaginea unui asemenea schelet e filmul unei întregi vieți în care fiecare zi e negociată după puteri. Cel mai tare ne lipsește o bază statistică pentru concluzii. Rapoartele arheologice au ajuns greu la nivelul de detaliu la care să poată corela paleopatologii și Sonderbestattungen. Dar apar și nenumărate probleme metodologice, la care voi reveni săptămîna viitoare. Între altele: nu știu dacă avem dreptul să presupunem că înmormîntarea este un indicator direct al felului în care individul a fost tratat în timpul vieții. Ea poate să anuleze sau să supraliciteze fostele diferențe dintre cel decedat și comunitate. Cu datele pe care le am, aș zice doar să ne pregătim pentru faptul că în mileniile de pînă la noi, departe de a fi vorba doar de cîte un da sau un ba primitiv, încap de fapt mii de nuanțe. Celelalte corpuri au existat dintotdeauna, au fost iubite și urîte în fel și chip.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Foto: wikimedia commons