La universitatea privată „Dincolo de nori“, rectorul și fondatorul instituției, profesorul comparatist Stănel Pursangia, a decis că data centenarului românesc nu putea trece nemarcată academic. Mai întîi, o explicație asupra denumirii simpaticului așezămînt universitar, frecventat de cîteva zeci de oameni studioși de vîrstă avansată, care, în pragul pensiei ori în plină derulare a sa, descoperiseră bucuriile educației. Domnul Pursangia, la bază inginer (dar un inginer cu voluptatea lecturii, de aici și specializarea lui pe literatură comparată!), era un admirator al spiritului clasic. Citise cîndva comedia Norii, scrisă de Aristofan, și stabilise că o aluzie la acest magnific text trebuia să intre în titulatura noii universități. A mers pe varianta „Dincolo de nori“, ce i se părea deopotrivă poetică și filozofică. După acreditarea instituției în anii ’90, unii și alții i-au șoptit că, în Norii, Aristofan își bate joc de Socrate, detaliu pe care, la lectura piesei, inginerul nu-l realizase. Mai mult, ziceau aceiași cîrcotași, „Dincolo de nori“ era titlul unui cîntec celebru al formației de rock Holograf. Observațiile s-au dovedit adevărate, iar situația a devenit, de aceea, dramatică pentru Stănel. El îl admira pe Socrate, descoperit în Dialogurile platoniciene. În plus, ca orice exponent credibil al generației ’50-’60, ura rock-ul actual, fiind tolerant doar cu Elvis și cu Beatleșii, voci „din vremurile bune“. Ceva trebuia, neîndoios, schimbat! Denumirea în sine a instituției nu se mai putea. Prin urmare, profesorul Pursangia a modificat explicația ei. Sintagma dincolo de nori se referea, mai nou, în viziunea rectorului, la faptul că universitatea s-ar fi adresat, atît prin populația sa studioasă, cît și prin corpul profesoral (statisticile demonstraseră că media de vîrstă a instituției, incluzînd maeștrii și discipolii lor, se ridica „puțin peste șaptezeci de ani“), senioratului intelectual, iar respectivul „segment de vîrstă“ tinde să fie idealist, îmbrăcînd valorile pragmatice (disciplina socială!) în culori metafizice (încredere în educație, indiferent de etate!). O astfel de viziune se afla deci, simbolic, „dincolo de nori“. În sfîrșit, „let bygones be bygones“, vorba americanului. Să revenim la evenimentul academic de celebrare a centenarului, proiectat de părintele-fondator Stănel.

Vorbim despre un congres inter-, trans- și multidisciplinar, intitulat „Spiritualitatea românească la răscruce de veacuri. O perspectivă panoramică“. Rectorul a pus, din timp, decanii facultăților din subordine la treabă: lucrări, invitați cît mai prestigioși, convocarea tuturor studenților la dezbateri și, mai ales, abordări ale problemei spiritualității naționale din unghiuri variate. Diversitatea analizelor cu tematică identitar-mentalitară putea fi susținută, într-adevăr, cu succes: universitatea avea, preponderent, facultăți cu profil umanist (Filologie, Istorie, Teologie, Filozofie etc.) unde predau oameni serioși – foști învățători, medici, contabili sau, precum Stănel însuși, ingineri, toți reprofilați pe umanioare, în funcție de lecturile dominante ale fiecăruia în parte. Ca atare, simpozionul a fost un succes. Cerințele domnului Pursangia s-au îndeplinit în bună măsură: mobilizare generală, audiență masivă, comunicări înflăcărate. Un singur capitol a rămas deficitar – invitații de prestigiu. Deși s-au străduit, organizatorii nu au reușit să-i convingă să vină pe Mihai Șora, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Mircea Cărtărescu, pentru a menționa numai patru nume din lunga listă de key-note speakers creionată inițial. Nu a mai contat însă. Discuțiile au luat, și așa, un avînt nebun. După entuziasmul manifestat „pe secțiuni“, studenții și dascălii s-au strîns în aula magna pentru „concluzii“. Rectorul, tunător, de la prezidiu, aidoma unui patriot de la „patrușopt“, a slăvit „eternitatea ființei românești“, trimițînd la „excepționalitatea“ noastră identitară „în concertul națiunilor“. Tremor general în sală! Cineva a înălțat tricolorul și l-a fluturat energic deasupra capetelor colegilor săi. Unii se ridicaseră în picioare și aplaudau cu ovații. Alții strigau lozinci naționaliste. Intrată într-o criză impredictibilă de isterie, doamna prorector Vladimira Nevindecatu, de la Filozofie, a zbierat terifiant: „Copiii noștri sînt cei mai deștepți din lume!“ „Și cei mai frumoși!“, a completat-o din mulțime, la fel de vocal, ca un ecou, părintele Porfir Ghețușcă de la Teologie. Nu se mai putea sta în incinta clocotitoare. În frunte cu rectorul și cu drapelul național, intonînd, marțial, cîntecul „Noi sîntem români“, participanții, încolonați militar, au ieșit vehement pe coridoare și ulterior în stradă…

Neașteptat, doamna Nevindecatu a revenit cu mină îngrijorată în aula goală. A stins, conștiincioasă, lumina, întrucît era prorector cu gestiunea. A aruncat o privire de ansamblu peste încăpere și a strigat „Trăiască!“. După care a închis, atent, ușa. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons