Oriunde te-ai întoarce, dai peste cîte un aparat de fotografiat, o cameră video mai mică decît săpuniera lui Pinocchio, sau un telefon ultrasofisticat care, deşi ar încăpea lejer în buzunarul lui Neghiniţă, filmează HD şi face poze. Nimic nu mai rămîne nefotografiat, nefilmat, nepus pe Facebook, nearătat lumii. Să ne-nţelegem: voi progresul cu orice preţ, nu-mi trece prin minte să mă pun în calea curentului şi n-am de gînd să profeţesc vreo apocalipsă a pixelilor. Zic asta de la început, să nu cumva să trezesc suspiciuni în rîndurile împătimiţilor de gadgeturi, gata să ardă pe rugurile virtuale orice eretic retrograd. Dar ceea ce-mi dă fiori pe şira spinării e muntele de simulare care creşte în dosul potopului de scule şi sculuţe de fixare şi catalogare a oricărui moment, a oricărei imagini de pe lumea asta.  

Aproape că nu mai există spectacol de teatru la care să nu auzi click-ul aparatului de fotografiat. „Liniştea“ respiraţiei publicului dintr-o sală de spectacol şi-a schimbat radical contururile auditive, dînd într-o obezitate galopantă, într-o stridenţă care a devenit normă. O masă sonoră care conţine – dincolo de sunetul telefoanelor mobile şi de şoaptele spectatorilor care răspund conştiincios la apel – nelipsitul click sau melodioarele de întîmpinare de la pornirea aparatelor digitale. În mare, e absolut normal să te obişnuieşti cu faptul că, vrei-nu vrei, o artă cu public urmează în mod natural toate modificările prin care trece publicul căruia i se adresează. La urma urmei, au fost vremuri în care interactivitatea extremă şi vacarmul domneau în sălile de spectacol. Nu componentele auditive ale „liniştii“, ale masei sonore a „tăcerii“ din sala de spectacol sînt cele mai importante, în cazul de faţă. Foiala, tuşitul, şoaptele, pînă la urmă chiar şi exasperantul sunet al telefonului care face praf vraja oricărui spectacol, fac parte din substanţa vie a artei spectacolului, în limitele absolute ale acceptării convenţiei dintre scenă şi publicul din sală.  

Însă click-ul aparatului de fotografiat înseamnă mult mai mult decît un deranj auditiv, o tulburare a seducţiei sau un element nou din repertoriul de sunete al „tăcerii“ publicului contemporan. Sunetul obturatorului de la aparatul de fotografiat marchează un moment esenţial în filozofia spectacolului teatral de azi. Pe o rază care depinde de intensitatea sunetului de obturator sau de distanţa la care se află aparatul, o parte din public iese considerabil din limitele miracolului efemerităţii oricărui spectacol teatral. Acel sunet marchează o fixare definitivă. Înseamnă că o clipă, la care se vor adăuga, cu toată mărturia sonoră, şi multe altele pe parcursul spectacolului, se va fixa definitiv undeva, în afara universului de pînă acum al reprezentaţiei. O mulţime de clipe ale realităţii efemere a spectacolului pleacă, fizic, acasă la cineva. Scoatem din discuţie adaptările pentru televiziune, repetiţiile făcute special pentru filmat şi fotografiat, bucătăria de marketing a premierelor. Dincolo de toate acestea, în lumea spectacolului dintr-o zi obişnuită, la spectatorii obişnuiţi, există deja… obişnuinţa de a răpi bucăţi din efemeritatea reprezentaţiei.  

Obiceiul acesta face ca unii dintre noi să nu mai vadă şi să nu mai audă spectacolele sau concertele cu ochii şi cu urechile, ci cu sculuţele cu care vin asupra lor. Momentele tensionale sau spectaculoasele revelări vizuale, care se petrec pe scenă, sînt marcate aproape matematic de un ritm al declanşărilor care se aud în sală. Fără să ne dăm seama, mecanica nevăzută a unui spectacol iese la lumină prin punctele ei de sudură, care devin vizibile tocmai prin semnalarea sonoră pe care o face aparatul de fotografiat. 

Evident, la concerte, fenomenul nu se poate petrece în liniştea unui spectacol teatral. Aici, semnalul ruperii efemerităţii e dat de oceanul de ecrane al aparatelor care trimit spre un etern prezent continuu, tot ceea ce e destinat unui prezent instantaneu. Artiştii nu mai au de înfruntat, de manipulat sau de gestionat doar energia unui public, ci şi foamea lui de a imortaliza orice clipă. Luxul sublim al imperfecţiunii dispare cu voioşie, lăsînd loc unor standarde universale. Jumătate din public vede concertul pe ecranul aparatului cu care filmează sau fotografiază. Cealaltă jumătate vede spectacolul real, multiplicat în ecranele semenilor din public, pierzînd, fără să fi făcut ceva, exact ceea ce pierd şi cei care au ambiţia, dorinţa, nevoia de a transforma efemeritatea într-un surogat de prezent continuu. 

Vacanţele se fac în virtutea depăşirii eroice a planului la fotografii şi filmări. Oraşele, satele, munţii, mările, oceanele, insulele, străduţele înguste, bulevardele, căsuţele, catedralele, cetăţile, palatele, grădinile, magazinele, terasele, plajele sînt văzute prin aceleaşi ecrane, iar click-urile fixează totul, definitiv, în galerii virtuale. Nunţile şi sărbătorile se consumă în faţa camerelor de filmat şi a aparatelor de fotografiat, de parcă scopul nu ar fi căsătoria sau sărbătorirea, ci simularea cît mai convingătoare a fericirii momentului. Într-o panică vecină cu delirul, într-o foame de a captura cît mai mult din realitate, obţinem exact inversul a ceea ce căutăm. Pe History Channel se face reclamă pentru seriile de reconstituiri şi investigaţii de pe Crime and Investigation Network. Sloganul campaniei de lansare a documentarelor te invită să nu ratezi aşa ceva, să devii martorul acestor subiecte. În schimbul obositoarei şi solicitantei calităţi de participant la orice, soseşte, glorios, calitatea de martor. Cu alte cuvinte, nu mai e de nici un folos să ai un tip de atitudine, ci e suficient să fii informat, să fii la curent. Din ce în ce mai des, oamenii dintr-o sală de spectacol nu mai ies revoltaţi, gînditori sau exaltaţi. Ies cu dovada faptului că au fost acolo. Pot demonstra asta, cu poze şi filmări.  

 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.