Există oameni în care îţi depui rezervele secrete de încredere, aşa cum ţi-ai depune nişte valori, neştiute de nimeni, într-o bancă sigură şi discretă. Deşi operaţiunea asta sufletească pare să fie una strict energetică, lipsită de orice suport pipăibil, ea are, în profunzime, şi umbra unei dimensiuni fizice. O cu totul altă fizică, lipsită complet de supravegherea legilor pe care le-am deprins la şcoală. Actul de a te încredinţa cuiva, de a depune în viaţa altui om, în mare taină, cele mai intime resurse de încredere de care dispui, fără a-i cere măcar permisiunea, e o fabricaţie a minţii atît de delicată, încît, atunci cînd reuşeşte, capătă o greutate aproape fizică. Depunătorul, ca să zic aşa, scapă de o povară, dintre cele mai greu gestionabile, care se mută în seama altcuiva. Iar Depozitarul primeşte cantitatea asta nedefinibilă, fără să ştie precis de la cine vine, dar simţind cumva că ea se aşază peste multe altele, care au venit în timp, pe aceleaşi căi, şi s-au ordonat, unele lîngă altele, într-un gigantic seif.
În lume există oameni de soiul ăsta, depozitari care duc în spinare greutăţi colosale, poveri de încredere pe care unii, mulţi, nu le-au aruncat, ci le-au depus cu grijă în viaţa altora. De cele mai multe ori, Depozitarii sînt învestiţi, fără să o fi cerut, cu responsabilităţi pe care mulţi dintre noi n-avem puterea de a le asuma cu adevărat. În virtutea unui mecanism simplu, vechi de cînd lumea, după ce că depunem în viaţa cuiva ce avem mai de preţ în suflet, fără să cerem permisiunea de a face depunerea asta, mai pretindem şi un comportament apostolic din partea Depozitarului. E normal, nu?! Adică nu putem să lăsăm demnitatea, încrederea, tot ce e mai bun în noi, pe mîinile oricui. Depozitarul trebuie să poată tot ce nu putem noi. Să fie mereu acelaşi în exerciţiul demnităţii, să nu greşească absolut deloc, să spună ceea ce noi nu avem curajul, puterea, talentul de a spune. Valoarea oricăror fapte ale sale trebuie să fie mereu aceeaşi, ba chiar mai mare de la o zi la alta. Îl supraveghem pe Depozitar cu o vigilenţă sălbatică, direct proporţională cu greutatea valorii pe care am lăsat-o în păstrare, închisă în seiful pe care omul ales îl are de dus în spate.
La rîndul ei, această specie rară şi nenumeroasă a Depozitarilor conţine fel şi fel de oameni. Cei mai mulţi sînt conştienţi de povara pe care o au de dus. Însă tehnicile de a o căra, de la un moment la altul al vieţii, sînt foarte diferite. Unii se retrag din lume şi apar cînd şi cînd, doar să ştim că sînt acolo şi că depozitul nostru e în deplină siguranţă. La fiecare apariţie, cu cît e mai rară, cu atît sînt mai pregătiţi dinţii sfîşietori ai spiritului nostru critic, cu atît sînt mai încărcate bateriile observaţiei, în aşa fel încît nu ne poate scăpa nici cel mai mic detaliu. Responsabilitatea pe care Depozitarul nu a cerut-o neapărat, dar cu care noi l-am potcovit din plin, ne pune la fiert. Şi tăbărîm pe el, cu sentimente atît de amestecate, de ameţite, de frenetice, încît dragostea se poate confunda foarte uşor cu linşajul. Alţi Depozitari preferă să trăiască în tumultul presiunii zilnice, în gura lupului, mereu aproape de tagma contradictorie a depunătorilor. Cu cît e mai plină de larmă hămăiala vigilenţilor, cu atît mai mizantropi şi antipatici devin Depozitarii. Nu beau cu cine nu le tihneşte, nu sînt dispuşi să fie amabili cu toată lumea, n-au chef să fie indulgenţi, şi ai toate şansele să ieşi taxat usturător, dacă vrei tu, neapărat, să te bagi în faţă, să-i spui una Maestrului, din care să se vadă cît eşti de deştept şi cît eşti de competent. Există însă şi Depozitari care poartă pe umeri orice greutate, cu o eleganţă pe care nimeni n-o poate defini. Există un fel de a fi care vine parcă din altă lume, un stil de a traversa timpul, care scapă tuturor definiţiilor. Aceştia sînt Depozitarii care, deşi pot trece pe lîngă tine, pe stradă, vieţuiesc, în paralel, şi în altă dimensiune. Treaba asta, pur şi simplu, se vede. Apetitul nostru de a sesiza greşeli, setea noastră de a bea sînge critic, pornirile noastre de a vîrî în categorii orice întîlnim pe lumea asta, toate iau o pauză, tac, aidoma unei orchestre care se opreşte la un semn al dirijorului.
Aceşti oameni nu fabrică spaţii de siguranţă între ei şi ceilalţi. Nu te ţin la distanţă. Te fac, fără nici un efort, să respecţi singur distanţa, fără să fi luat vreo lecţie în sensul ăsta. Nu contează că sînt tăcuţi sau vorbăreţi, pontoşi sau liniari, rezervaţi sau expansivi. Ceva extrem de frumos se instalează în calea tragerii de şireturi, a baterii pe umăr, a tragerii de curele. Respectul pur. Poziţia cîştigată prin diferenţă netă, prin impunerea naturală, de la sine, a altitudinii autentice, a cavalerismului de mult dispărut în neant şi apărut de nu se ştie unde, a simplităţii de a-l accepta, cu bucurie, pe cel mult mai bun decît tine. Aici sînt cazurile de livrare absolută în mîinile cuiva. Iar livrarea asta poate avea o sumedenie de chipuri. Însă dimensiunea ireductibilă a acestui fapt e liniştea încrederii şi a respectului plasate în cel mai sigur şi mai sigur dintre depozite. Acela căruia nu-i ceri socoteală niciodată, pentru că ştii, cît se poate de clar, că-ţi păstrează ce ai depus într-o lume în care această sublimă monedă de schimb nu poate întîlni criza. Nici un fel de criză.
Cînd pleacă un asemenea om, chiar şi fanfaragiii de profesie, suflătorii neobosiţi în alămuri retorice, care mai bune, care mai proaste, iau o scurtă pauză. Pentru că distanţa funcţionează şi după plecare, între lumi. Iar în urma unei asemenea plecări, rămîne exact ce era prezent şi mult înaintea ei. O linişte plină de întrebări.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
