E fascinant felul în care ne amintim despre locurile legendare din perioada comerțului socialist. Pentru că amintirile fiecăruia dintre noi sînt aidoma spațiului în care viețuim. O sumă de contraste flagrante. Pe de o parte, ne amintim prosperitatea și veselia începute după primii ani ai deceniului al șaselea. Pînă pe la mijlocul anilor ’70. Pe de altă parte, sărăcia și improvizațiile suprarealiste ale anilor ’80. Evident, toate astea sînt însoțite de alaiul policrom, la fel de contrastant, al felurilor în care povestim. De la nostalgie aurorală pînă la cea mai amară ironie. Restaurantul, pentru unii, cîrciuma, pentru alții, și amîndouă pentru mentalul colectiv reprezintă unul dintre locurile esențiale de popas, în traseele pe care au apucat-o viețile multora dintre noi. Iar la noi, „cîrciumă“ nu înseamnă deloc numai un spațiu mai mare sau mai mic, uneori sordid, în care stai și bei pînă ieși tîrîș de-acolo. Noi folosim „cîrciumă“ și pentru locuri cît se poate de fine, cu senzația că le alintăm în felul ăsta, le mîngîiem părintește pe creștet sau le batem prietenește pe umăr. Pentru că ancestrala și mult evocata relație profundă a românului cu natura a fost surclasată net, în timp, de relația noastră cu cîrciuma. Care e tot o natură, ba chiar, uneori, una luxuriantă, dezlănțuită. Dar asta, deja, e o altă poveste.

Cîrciuma, restaurantul, la fel ca familia, biserica, școala, armata, facultatea, sînt gări esențiale, stații importante, noduri de trasee prin care au trecut viețile noastre. Ale multora dintre noi. Ele sînt părți consistente ale felulului cultural în care sîntem construiți. Ceea ce se întîmplă, evident, cu variații specifice, și la alții. Iar la noi, cariera culturală, socială, istorică a hanului, cîrciumii, restaurantului e una cît se poate de plină de viață. De la experiențele directe ale multora dintre noi pînă la fondul istoric de-a dreptul rubicond pe care ne sprijinim deseori, cu justificată mîndrie patriotică. Iar de la friptura cu cartofi prăjiți, bateria de vin, sifonul sau apa minerală la sticlă pînă la dezlănțuirile din meniurile de azi e o cale lungă, care trece molcom prin fiecare moment notabil al istoriei noastre contemporane. Prin toată devenirea noastră, așa cum e ea, de la o națiune încolonată la cozi și înfometată în comunism pînă la una burtoasă, azi. Cîrciuma, fie ea la sat sau la oraș, e loc esențial de formare în școala vieții, spațiu de socializare, centru de control al zvonurilor și bîrfelor, loc de adunare a tuturor celulelor de criză din toate domeniile, cosmos al etalării sofisticăriilor universitare, cancelarie politică și dispecerat diplomatic, loc al spectacolului absolut, în care se dau și rătăciții, și oamenii buni, și ticăloșii, și cei care au senzația complet ridicolă că aranjează mersul lumii de la masa lor.

Cîrciuma n-a fost niciodată vreun loc al purității benedictine. Apa n vin și lungirea mîncărurilor fac parte din istoriile tuturor neamurilor. Nu s-au inventat nici la Bîrlad, nici la Caransebeș și nici la Chitila. Cîrciuma e un loc unde, în mod ideal, plătești ca să te simți bine. Să-ți tihnească. E o convenție pe care o faci, uneori cu unii pe care îi și știi, îi cunoști personal, alteori cu ideea universală care guvernează relațiile din tipul acesta de adunare umană. Dai niște bani ca să primești, în mod ideal, ceva pe măsura a cît dai. Mîncare, ceva de băut, un anumit tip de atmosferă. Lucrurile s-au schimbat dramatic în ultimii treizeci-patruzeci de ani. De cînd se circulă pe lume foarte mult, de cînd a apărut industria capcanelor pentru turiști, cîrciuma a devenit un avanpost al ideii de jaf la drumul mare. Un jaf care se face cu consimțămîntul larg al victimei, deseori mînată pînă la epuizare pe stradelele marilor obiective turistice și adusă la cîrciumi ca mielul la tăiere. Pe fondul unei industrii de dimensiuni pornografice a gătitului la televiziune, cu contribuția largă a iadului din teleshopping, plus universul din toate miliardele de poze și rețete culinare din rețelele sociale, se naște, în lumea care o duce bine și poate călători, un nou fel de foame. O foame estetică. Una a cunoscătorului. Dar o foame în care îți expui și statutul social, prin expunerea a ceea ce mănînci. Pentru că nu se mai poate să mănînci, azi, fără să faci o poză a farfuriei pe care o ai în față. Poză care îți validează statutul, în toată complexitatea acestei noțiuni. Din poză se înțelege și că o duci bine, și că te pricepi, și că ai un anumit nivel de sofisticare. Desigur, și că vrei să împarți acest moment de bine cu prietenii și cunoscuții.

Dar clișeistica inevitabilă a acestui fel de a viețui a dat cel mai valoros nutreț pentru jefuitori sau naivi de toate dimensiunile. Unii își fac cîrciumi – e atît de la modă să-ți faci cîrciumă sau pensiune la țară – pentru a și colora statutul în comunitate. Sau pentru a face o schimbare majoră de drum în viață. Alții o fac din pură plăcere, din entuziasm autentic, dintr-o naivitate supremă și adorabilă. Dintre aceștia, destul de puțini supraviețuiesc în afacere. Iar unii dintre supraviețuitori devin repede obosiți și cinici. La alții, e un amestec de oportunism uman firesc, cel al întreprinzătorului, cu dorința ascunsă de a evolua pe o scenă pe care nu se pot urca altfel. Sînt cei care devin „personajele“ din „poveștile“ care sînt cîrciumile lor. Ca noi toți. Unii simpatici, alții ridicoli, iar alții, pur și simplu, enervanți. Altora li se pare că fac un serviciu uriaș comunității, unul profund cultural, deși te trag în piept crunt, te jefuiesc ca pe hoții de cai. Unii fac direct cîrciumi extrem de scumpe, cu mesajul că se adresează supersofisticaților, dar își rîd în barbă de haiducia asta pură. Să iei de la bogații snobi, fericiți că-i jefuiești, plătind entuziast delirul gastronomic care le validează statutul. Și să dai prada asta în brațele „săracului“ care ești. Superb mecanism! 

(continuarea în numărul viitor)