Cine e România?
Dacă e ceva de bine, România sîntem noi. În toată splendoarea și cu toată mîndria, scoasă la vedere, să sclipească în soare. Dacă e ceva de rău, România înseamnă celălalt. Altcineva. Nu noi. Dați-i ocazia unui român să-și laude țara. Veți asista la modificarea limitelor fizice ale Universului. Spațiul se va contorsiona, timpul se va bulversa, unitățile de măsură își vor pierde relevanța. România va fi tot ce-i mai bun pe lumea asta, de la marea explozie inițială pînă la întîlnirea cu civilizațiile extraterestre, care și alea vor fi uimite de existența unei țări nemaivăzute. Dați-i ocazia unui român să-și înjure țara. Veți asista la prăbușirea în neant a întregului Univers. Găurile negre își vor disputa întîietatea de a înghiți această mizerie absolută. Existența antimateriei va fi justificată de răutatea incomensurabilă a oamenilor care populează acest spațiu. Absența civilizațiilor extraterestre va fi explicată prin faptul că au fost furate sau stricate de niște români. Ca orice adunare de oameni de pe lumea asta, avem și noi povești hiberbolizate despre noi înșine. Nu e nici bine, nici rău. E normal.
Dar haideți să ne uităm un pic în jurul nostru, acum, la treizeci de ani de la Revoluție. În primul rînd veți vedea, încă de la comentariile de sub articol, cît de greu e să mergem mai departe. Pentru că unii vor lua foc încă de la întîlnirea cuvîntului „revoluție“. Sau a altuia, la-n-tîmplare. Și gata. Nu te mai înțelegi cu ei. Nu vor citi mai departe. Iar dacă o vor face, nu vor citi ce scrie negru pe alb, ci cam ce li se pare dumnealor c-ar fi scris aici. E și ăsta un semn al libertății. Deci să privim un pic în jur. Uitați-vă cum ne parcăm mașinile. Cum circulăm pe drumurile publice. Cum ne oprim la stop, ieșim din mașini și ne luăm la bătaie. Priviți spectacolul scandalurilor și bătăilor – uneori lăsate cu omoruri – pentru un loc de parcare. Apoi îndreptați-vă privirile spre stațiile de metrou din București, la o oră de vîrf. Oriunde ne-am găsi, sîntem o masă haotică, nervoasă, arțăgoasă, încruntată și pusă pe scandal. Sau observați cîte mașini și cîți pietoni forțează culoarea roșu a semaforului. Fiecare gest e furibund, răzbunător, încărcat cu neantul unei răutăți gratuite. Orice moment conține în sine un risc enorm că ne sare țandăra. În fiecare clipă plutește în aer izbucnirea unei bătăi.
Ia puneți-i în față oricăruia dintre noi, atunci, în secunda aia, o cameră de filmat și-un microfon. O să spunem că politicienii sînt de vină. Că e statul paralel. Că e lipsa de educație. Că „țiganii“ sînt de vină. Că ne-am „țiganizat“. Sau „țăranii de la oraș“. Că ne-am „țărănit“. Oricine. Orice. Nimic legat de propria persoană. Dacă trecem pe roșu, dacă împingem cu nesimțire, să ne facem loc, dacă ne înghesuim sălbatic și urîm toți oamenii din jur, o facem pentru că ne grăbim, dom’le. Ce vrei? Avem o treabă undeva. Și ne grăbim foarte tare. La interviu vom spune că trebuie să avem reguli. Că nu mai e respect. Că ne trebuie pedepse dure. Odată ajunși acasă, vom face exact inversul celor declarate în interviu. Pentru că nouă înșine nu ni se aplică nimic din ce am zis. E suficient că știm ce trebuie să se facă. Ce măsuri trebuie să ia alții. Faptul că știm ne eliberează de orice vină și de orice responsabilitate. Totul cade în sarcina celorlalți. Dacă s-a ajuns pînă aici cu lectura, unii vor spune cam așa: „Pierdere de vreme. O încîlceală de clișee. Pretenții de analiză sociologică, psihologică, antropologică. Și alții, în lume, gîndesc la fel despre ei. E poziția tipică a provincialismului intelectual nedocumentat... etc.“. Și-o să spună comentatorul cum stau lucrurile cu adevărat. Ceea ce e firesc. E un semn al libertății. Un lucru normal.
Dacă primim o amendă de la un polițist, pe marginea drumului, o să-ncercăm să „ne-nțelegem“ cu el. O să-i strecurăm o bancnotă. Dacă o acceptă, acasă sau în fața prietenilor vom povesti cu mîndrie întîmplarea asta. Și imediat vom ține lungi discursuri despre polițiștii corupți și despre legendara lor prostie. Odată ajunși într-un spital, vom burduși un plic cu bani, pe care îl vom strecura unei infirmiere, unui îngrijitor sau chiar medicului în persoană. Imediat ce-ajungem acasă, dăm drumul discursului despre umilire, ticăloșia sistemului și barbaria din spitale. Dacă la locul de muncă vine vremea unui exercițiu de evacuare în caz de incendiu, ne enervăm cumplit. Dăm ochii peste cap, facem caterincă, spunem că e o tîmpenie, o pierdere de vreme. Dar cînd vedem filmările de la Colectiv, apărute „ca prin minune“ zilele astea, înjurăm pompierii pentru lipsa de proceduri, pentru absența empatiei sau a reacției. Totul e din vina altora. Noi n-avem nici un amestec. Iar cînd unii ies în stradă să ceară socoteală, să protesteze, să-și spună cuvîntul de cetățean, zicem că sînt plătiți și manipulați. Sigur că, dacă lectura a ajuns chiar și pînă aici, se va comenta că „e o perspectivă superficială, lipsită de nuanțe, lucrurile nu stau niciodată atît de simplu... etc.“. Și e, din nou, un semn al libertății.
Cine e România? Toate astea la un loc. La care se adaugă altele, o sumedenie. De la uciderea unora dintre cei care își fac datoria păzind pădurile sau veghind la liniștea comunităților pînă la traficul de ființe, violența domestică, mortalitatea infantilă, consumul scăzut de săpun și detergent, abandonul școlar, toate clasamentele astea în care ocupăm locuri atît de aducătoare de tristețe. Dar România înseamnă și lucruri foarte bune. Comunități în care mecanismele existenței civilizate încep să funcționeze, oameni care își fac datoria, copii care cresc frumos, compatrioți care iubesc natura și o protejează, se educă exemplar și se spală, au respect și înțelegere față de orice tip de minoritate. România înseamnă toate astea. Dar, în afara oricărei metafore, România chiar e fiecare dintre noi. Asta e o realitate cu care încă nu ne-am obișnuit.
