Dragostea, de obicei, nu schimbă cursul religiilor, dar relația dintre împăratul Hadrian și tînărul grec Antinous e o mare excepție. Fie și numai pentru asta merită scris despre cei doi, dar mai e ceva: apariția unui cult al lui Antinous a făcut ca dintr-odată relația lor să capete o realitate arheologică pe care iubirea „privată“ rar o poate dezvolta. Între altele, o consecință foarte curioasă e că, dacă numărăm portretele antice de figuri istorice descoperite pînă azi, Antinous nu e depășit decît de Augustus și de Hadrian.

Știm nemaipomenit de puține despre Antinous, de pildă că era din provincia Bithynia, dintr-un orășel aflat azi la 200 km de Ankara. El apare în sursele scrise, practic, doar ca să moară: în toamna lui 130, cînd îl însoțea pe Hadrian în Egipt, tînărul s-a înecat în Nil. Relația lui amoroasă cu împăratul (erau împreună de cîțiva ani, călătoriseră prin Grecia, Siria și alte ținuturi) era de un fel nu numai tolerabil, dar aproape banal în antichitatea greco-romană. Unor istorici moderni ea le-a apărut ca reprobabilă, pentru alții a devenit un simbol al eliberării homosexuale. S-au tras multe săgeți bizare dintr o parte în alta: într-un articol erudit din Historia: Zeitschrift für Alte Geschichte din 1981, un cercetător german își face timp pentru o notă de subsol malițioasă: „Să fie oare o coincidență că tocmai istoricii anglo-saxoni arată în această problemă un anume puritanism?“.

Imediat după accident, împăratul hotărăște să-l ridice pe Antinous la rang de zeu, dedicîndu-i un cult oficial greco-egiptean, cu infrastructură romană. Un sculptor creează rapid un model, cu bucle caracteristice, copiat apoi și trimis în cele patru zări. În fine, în special în zările orientale, unde cultul este incomparabil mai bine atestat; în Italia de-abia dacă se cunosc cîteva temple, dar întîmplarea face că pare să fi existat unul în Kosovo (știm asta dintr-o inscripție fragmentară, azi la Priștina, unde însă ar putea fi vorba de ridicarea unei statui, nu a unui sanctuar).

Cum e posibil deci ca de la atîția generali, împărați și oameni de cultură celebri să avem o mînă de portrete, iar de la Antinous peste o sută (numărîndu-le doar pe cele în piatră, nu și, de exemplu, gemele și cameele)? Mai întîi trebuie zis că popularitatea și cultul lui Antinous au rezistat mult după moartea lui Hadrian. Într-o vreme s-a presupus că majoritatea portretelor au fost produse cît timp împăratul încă trăia (adică din 130 pînă în 138), din obediență față de Hadrian. Deloc adevărat. Cultul lui Antinous era încă activ în secolul IV, iar efebul e prezent nu doar în devoțiunea privată, dar și pe monedele a vreo 30 de cetăți. Cum a supraviețuit Antinous lui Hadrian? Explicațiile sînt foarte diverse. Îmi vine în minte că funcționărimea, inclusiv cea religioasă, se autoperpetuează, dar și că multe povești tragice au potențialul pervers de a apărea ca success stories. Un om simplu poate, iată, deveni celebru doar pentru că a fost remarcat de împărat – în cazul de față, o celebritate care aduce moartea. Supraviețuirea figurii lui Antinous ține însă și de alți factori, cum ar fi remanența proiectului panelenic al lui Hadrian. De asemenea, ceea ce inițial a fost impus – a venit ordin de sus, și fonduri, ca orașul nostru să facă un templu pentru un băiat – s-a transformat treptat într-o modalitate de dialog instituțional între centru și provincie, dialog care începe să aibă propriile lui resorturi. Și mai important însă, portretul lui Antinous a fost genial conceput de un sculptor anonim, care nu mă îndoiesc că a fost consiliat de împărat, ca să fie ușor de integrat și identificat cu alți zei tineri și sclipitori (Apollo, Dionysos), și alte figuri de puști tragici cu background erotic (Narcis, Ganimede). Antichitatea cunoaște destule asemenea transferuri de substanță, cu catalizator iconografic, între figuri mitologice diferite.

Mai risc o observație: nu e exclus ca și atacurile creștine la adresa lui Antinous să fi menținut interesul antichității pentru el. Timp de aproape 300 de ani, de la Iustin la Prudențiu, creștinii revin mereu la exemplul divinizării favoritului lui Hadrian de către păgîni ca la ceva atît detestabil, cît și ridicol. Lucrul nu e foarte fair. Pe de-o parte, pentru că ideea de divinitate era construită în mult mai mare măsură în plan social în păgînism decît în creștinism, pe de altă parte, pentru că homosexualitatea era incriminată teologic pentru cei din urmă, dar validată istoric pentru cei dintîi. În plus, pentru Hadrian, divinizarea lui Antinous a fost, de fapt, de extracție egipteană – nu numai că ulterior Antinous a fost adesea identificat cu Osiris, dar în tradiția egipteană cineva care se îneca în Nil dovedea automat natura sa divină și făcea obiectul unui cult, tradiție de altfel cunoscută și de unii dintre apologeți, ca Tertulian.

Episodul Hadrian – Antinous, cu implicațiile lui religioase, e unic în antichitate. Seamănă nițel cu istoria lui Alexandru cel Mare cu Hephaistion. E deci cu atît mai important să vorbesc, săptămîna viitoare, de săpăturile care în ultimii ani par să fi descoperit locul mormîntului lui Antinous – în chiar celebra villa a lui Hadrian de la Tivoli.

Foto: Antinous, Palazzo_Vecchio