Cîmpina cea plină de poveşti

O mulţime de poveşti cu domnitori, regi, prinţi, generali, haiduci, mari pictori, sculptori, scriitori şi savanţi, mitropoliţi celebri, comori ciudate, tezaurul polonez, petrol scos cu găleata, bombardamente, piloţi salvaţi, puşcării dărîmate, eroi anticomunişti, oameni excepţionali şi întîmplări nemaiauzite se găsesc adunate în cartea a doi istorici cîmpineni, Alin Ciupală şi Şerban Băleanu:

(editura Premier, 2013). 

În urmă cu cîţiva ani, fascinat de cartea lui Edgar Geller (cel care a spus că pentru el România înseamnă Cîmpina) –

, mă gîndeam că greu s-ar mai putea scrie o altă carte care să adune poveşti interesante despre un oraş atît de mic. M-am înşelat. Dacă zăcămintele de petrol se mai epuizează, la fundul sacului cu poveşti adevărate se ajunge mai greu. Istoria poate avea adîncimi insondabile. 

Cei doi autori, membri de vază ai oraşului, au strîns la un loc, aparent în grabă, nenumărate istorii relevante şi uneori excepţionale. De fapt, în spatele cărţii se poate bănui un efort considerabil şi îndelungat de adunare a poveştilor şi a informaţiilor. 

Cîmpina e o localitate atestată documentar, în mod oficial, cu mai bine de 500 de ani în urmă. Dacă ar fi să pomenim însă despre unele descoperiri arheologice pe care istoricii le menţionează, civilizaţie umană ar fi existat acolo şi în vremea Troiei. Istoria cea mai interesantă a oraşului a început, totuşi, cam odată cu exploatarea petrolului, pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Aşa cum arată astăzi, Cîmpina probabil că nu spune prea multe celor neiniţiaţi. Nu are vreo cetate sau vreo clădire foarte veche, vreo stradă spectaculoasă... Nimic care să îndemne la turism de masă (poate doar muzeele Grigorescu şi Hasdeu). Bogăţia importantă a Cîmpinei e, asemeni petrolului, mai degrabă subterană, greu vizibilă la suprafaţă. Dincolo de peisaj, de clima însorită şi de împrejurimile pitoreşti, e vorba de oamenii care au locuit aici, de spiritul locului şi de atmosfera care a existat înainte de cel de-al Doilea Război Mondial şi din care s-a mai păstrat ceva. E un oraş în care pe vremuri se stabileau foarte mulţi străini, din pricina petrolului. Aproape 10 procente din populaţie erau străini din toată Europa şi chiar America. Din acest punct de vedere, povestea Cîmpinei ar putea fi asemuită într-un fel cu cea a Sulinei din timpul Comisiei Europene a Dunării. 

Rafinăria Steaua a fost, o vreme, cea mai importantă din Europa. Alături de alte firme petroliere, Steaua şi Astra erau cele două mari companii multinaţionale (ca să folosim un termen actual) concurente în oraş. Industria locală era foarte dezvoltată, iar nivelul de civilizaţie făcea ca un inginer petrolist, Anton Raky, ctitorul bisericii catolice, să construiască o cale subterană, un tunel, pentru transportul tuburilor de foraj către sonde, pentru a nu-i deranja pe locuitori cărîndu-le pe străzi. Tot Raky a construit şi podul peste Prahova, pe care localnicii îl numesc şi astăzi „podul lui Rache“. 

Un alt mare petrolist, Hernea, a construit o capelă extraordinară, cu un arhitect vienez. Specialiştii o consideră o bijuterie arhitectonică, dar, după cum observă şi autorii cărţii, astăzi ea e lăsată să se degradeze.

Dincolo de Cîmpina petrolului e Cîmpina lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi a lui Nicolae Grigorescu. Aproape vecini, locuind pe aceeaşi stradă, au murit în acelaşi an 1907, dar, după spusele celor doi istorici, relaţiile dintre ei nu erau cordiale, poate pentru că Grigorescu refuzase vreodată să-i facă vreun portret lui Hasdeu. 

Nu mai puţin savuroase sînt şi poveştile pe care Alin Ciupală şi Şerban Băleanu le readuc la lumină despre trecerile regilor Ferdinand şi Mihai prin oraş. Poveşti transmise de cîmpineni din generaţie în generaţie. Mai e şi povestea Mitropolitului Pimen al Moldovei şi Sucevei, născut şi înmormîntat la Proviţa, numit şi „Mitropolitul Întregirii Neamului“, cel care, după Marea Unire, i-a cedat întîietatea la conducerea Bisericii Ortodoxe Române lui Miron Cristea (fiindcă era din Ardeal) cu motivaţia: „pentru închegarea sufletelor din toate provinciile alipite“. Casa din Proviţa a mitropolitului încă există, marcată cu o placă memorială, dar şi cu o inscripţie care aminteşte că acolo îşi petrecea verile dramaturgul Eugen Ionescu. 

Din carte nu lipsesc nici poveştile cu comori: cea a unui gospodar care, după o ploaie torenţială s-a trezit în curte cu un cazan de aramă plin cu monede de aur, dar şi cea, dezvăluită în premieră, despre o parte din tezaurul Poloniei, care, vreme de vreo două săptămîni, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a stat îngropat în casa unor cîmpineni. Se adaugă povestea omului care lua în fiecare lună de la Bucureşti patru valize pline cu bani, ca urmare a instalării în livada sa din Băneşti a unor sonde. Întîmplări pe cît de fascinante, pe atît de adevărate. Unii cîmpineni observă însă că, în ciuda mulţimii poveştilor adunate de autorii amintitei cărţi, există încă nenumărate altele. Nimeni nu le poate cuprinde pe toate. Mai ales în cazul Cîmpinei, cum spuneam, sacul pare inepuizabil.