Și nu ştim. De ce nu ştim? Habar n-am. Poate pentru că aşa e croită lumea. Poate pentru că nu ne interesează. Sau poate pentru că, deşi ne-ar interesa, n-avem de unde să aflăm. Există şi o altă variantă. Ar putea să ne intereseze, am avea de unde să aflăm, dacă am face un efort, dar, în cele din urmă, fiind la capătul ţării, zicem că nu merită. 

Satu Mare. Sfîrşit de iunie. Cînd cald, cînd frig, cînd nor, cînd soare, cînd o răpăială de grindină, cînd o rafală de vînt. Cîmp, cît vezi cu ochii, un soi de lung preludiu la concertul într-un singur acord al cîmpiei maghiare. Dinspre Cluj, ca să ajungi în părţile astea, treci prin Zalău, laşi în urmă dealurile curajoase şi, pînă să dai în cîmpie ca-n palmă, te opreşti la Beltiug sau la Răteşti. Pe-aici se fac vinuri puţin cunoscute la noi. O fi bine? O fi rău? Bine e că nu se-mbulzeşte lumea şi poţi să respiri. Rău e că n-ai cu cine să-mparţi bucuria de a le descoperi. Sate faine, prospere, cu case sănătoase, bucăţi mari de pămînt lucrat îngrijit, aşa, ca pe la alţii.  

Sîmbătă. Linişte ca-ntr-un sat de graniţă. Clădiri superbe care arată că, odată, unii au fost preocupaţi să ridice aici un oraş. Clădirea Teatrului de Stat, o minune discretă, care mai că nu strigă disperată după o restaurare demult promisă. Terase cuminţi, cafea de calitate, limonadă la litru, cu multă pulpă de lămîie şi de portocală. În faţa bisericii centrale, grupuri de nuntaşi. Poze, bliţuri, aparate de filmat. Freze cu „sarmale“, foşnete de mătase, tocuri dificile, pîlpîiri „turcoaz“ şi „siclam“ la doamne, iar la domni pantofi ascuţiţi, de lac, glumiţe şi nerăbdarea de a urca în maşini pentru a putea începe deliciul absolut al primei părţi a nunţii – plimbarea prin oraş cu claxonul apăsat continuu. E singurul moment în care liniştea locului tresare năucită din somn, pentru a se culca la loc, imediat. 

Hotel discret, pe o stradă cu case vechi, una-şi-una, amintind puternic de vremea apusă, în care n-aveai cum să confunzi zona rezidenţială a unui oraş, cu un sat. Stabilimentul de cazare e într-o casă veche, splendidă, cu două caturi. Curăţenia şi grija pentru păstrarea locului, ambele evidente, mai şterg un pic din tristeţea termopanelor, repede înfipte şi aici, la momentul lor de mare glorie. Interior bizar, cînd haios, cînd contrariant. Grinzi serioase, ale căror crăpături au fost umplute cu spumă (Au!), lacuri lucioase de te dor dinţii, fier forjat, mult împins în faţă de cineva care îi poartă o evidentă admiraţie. În schimb, multă linişte, atmosferă foarte primitoare, grădină memorabilă, ziduri groase, de cărămidă acoperită cu iederă. La restaurantul hotelului, în meniu, lovitură de teatru – ficat de gîscă la tigaie, lîngă un morman de jumări fine, din aceeaşi zburătoare vigilentă – 29 de lei porţia. Aţi găsit, pe lumea asta, mai bine?  

De departe, în centrul oraşului, se vede un turn care arată, la prima ochire, cam ca un minaret. Ciudăţenia asta se dovedeşte a fi, pînă la urmă, Turnul Pompierilor. Merită văzut. Dar programul de vizitare conţine cel mai dadaist text pe care îl poţi găsi afişat pe un monument – „Turnul Pompierilor este închis în condiţii de ploaie, cer înnorat, zile toride sau caniculă“. 

Hotelul central al oraşului e o fabuloşenie secessio, construită pe locul fostei Primării de pe la 1772. O clădire extraordinară, care urmează, cuminte, destinul altor bijuterii ale arhitecturii de pe meleagurile româneşti. Adică au fost luate de unu’ sau de unii, care, din lipsă de bani pentru lucrări, sau din cine ştie ce alte motive, le ţin la păstrare, să se degradeze în linişte, aşa cum se cuvine unei asemenea minuni. Prin gangul din dreapta clădirii, ajungi în sala de concerte a Filarmonicii „Dinu Lipatti“, loc de o frumuseţe rară, parte scăpată – spre slava Domnului – de elanul investiţiilor strategice ale iubitorilor de lucruri „deosebite“. 

În liniştea asta, pe la şapte seara, sub o lumină galbenă, ireală, filtrată de vitraliile superbei săli de concerte, în faţa a nu mai mult de două sute de spectatori şi în deplina necunoştinţă de cauză a multor împătimiţi de muzică din ţara asta, s-a aşezat la pian Leszek Mozdzer. Iubitorii de jazz vor tresări. Dar e prea tîrziu. Omul a cîntat o oră, ne-a lăsat căpiaţi şi a plecat. A început cu o piesă la care, cu stînga, a mitraliat o temă de Chopin, iar cu dreapta a zis, lejer, un standard. Pînă la final, numai delicateţuri. La al doilea bis, a făcut un unison ca o salată din mii de degete, şi dus a fost. După o pauză, ca un concurs de integrame în care lumea se chinuia să găsească şiruri de superlative, s-a urcat pe scenă Erik Truffaz. Aici, alţi împătimiţi de muzici vor cere sticluţa cu săruri, să nu leşine. Alături de trei muzicieni incredibili – Marcello Giuliani (bas), Benoît Corboz (claviaturi), Alberto Malo (tobe) – marele trompetist ne-a făcut praf şi pulbere. Varză. Surcele. Iertaţi golănia din limbaj, lipsa de pietate faţă de nobleţea spaţiului Filarmonicii, dar revelaţia estetică a fost atît de aproape de sublim, încît numai derizoriul o poate traduce în vorbe credibile. Şi ca să sune cu atît mai puţin verosimil, să arate ca un banc scos la o bere, ca o farsă, iată preţul, perfect real, al unui bilet la această cîntare – 15 lei. De-ăştia noi. Înainte de a mă pălmui, aflaţi că, în ultimii cinci ani, au mai fost pe-acolo Al Di Meola, Billy Cobham, Trilok Gurtu, Larry Coryell, Joey DeFrancesco şi Lars Danielsson. 

N-or fi astea cîteva chestii despre care ar trebui să ştim? Cine mai crede că o primărie şi un consiliu judeţean din ţara asta mai bagă bani în aşa ceva? Cine a auzit de oamenii de la Centrul Cultural „G.M. Zamfirescu“ din Satu Mare? Cine a auzit de Gigi Molnar? Buuun. Nimeni. Cînd om obosi de Bianca, Bote, Iri, Monica, modişti, părstilişti, iaurtişti, adică peste mulţi ani, poate aflăm ceva şi despre naivii romantici care nu cer statui şi fac lucruri normale.