De fapt, bucătari nu. Ăștia nu se pun la calcul. Pentru că nu mai există ca meserie de soi. Îi găsești în cîrciumi obscure, în cel mai bun caz în alea „populare“. Ce e o cîrciumă „populară“? Un loc unde te duci să mănînci, de regulă, bine. Sau foarte bine. Unii ar spune „de-adevăratelea“. Și unde e lume multă. Și unde porțiile sînt mari. Uneori, atît de mari că te ia rîsul. Astea sînt locurile unde poți vedea ființe umane care mănîncă o ciorbă de burtă gigantică, dintr-un castron cît un lighean, după care, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic, cer o ceafă de porc, de dimensiunea capacului de butoi, aruncată pe-un platou cu cartofi prăjiți. La urmă, gîfîind și asudînd, nu rezistă fără să ia și-un farfuroi pe care sînt îndesați, sub un munte de smîntînă și dulceață de afine, trei papanași, fiecare dintre ei cam de mărimea unui arici bătrîn.

Pe-acolo mai găseși bucătari. Prin restaurantele neimportante, prin orașe mici, de provincie, și pe la cîrciumile pentru șoferi și navetiști, de la marginea drumurilor. În rest, doar chef-i. Bucătarul e, la cea mai înaltă treaptă profesională a aspirațiilor lui, un fel de mîna a doua, un soi de cîine de aport, în preajma unui chef. „Bucătar“. „Bucătăreasă“. Mda… Cuvintele astea sună, azi, în cel mai bun caz, drăguț. Le auzi și le pronunți cu o anumită doză de indulgență. Mai cu seamă atunci cînd vorbești despre plăcerile vinovate și despre ce-ai găsit tu într-un oraș din provincie, sau la marginea unui drum, sau la o bombă pentru tiriști. Eventual, povestești chestii de-astea la masă, cu prietenii, în așteptarea – bineînțeles că instruită și cunoscătoare – a felurilor pregătite de un chef, la un restaurant cu reputație. Ah, Doamne, ce nebunie ai putut să trăiești ! Ce pitoresc și ce amuzant ! Și povestești cu același aer cu care ai povestit și cînd ai fost la o „superaventură“, cînd te-ai dat pe tiroliană, ai mîncat la stînă și i-ai cunoscut pe ciobani, după care, îmbătat/îmbătată, de atmosfera aia (bine, poate și de la un cincizeci de palincă), ai mers un pic desculț/desculță. Ce „demență“ a fost…

E absolut normal să fie așa. Nu era să rămînem la mămăliga cu ceapă. Dintr-o nație fomistă și încolonată la cozi, am ajuns acolo unde ne visam. Avem multe cîrciumi, plecăm de la supermarket cu coșurile încărcate, sărbătorim marile momente mîncînd sălbatic. Recuperăm inconștient tot ce n-am avut, vreme de zeci de ani. Mîncare și televiziune. În plus, a venit peste noi și lumea contemporană. Și trăim, așa cum e firesc, tot amestecul ăsta plin de contraste. Unii spun că, brusc, ne-am domnit. Alții spun că a ajuns și aici, cît se poate de natural, valul atît de rapid al democratizării. Nu neapărat al democrației. Ci al democratizării. Adică al liberalizării accesului la absolut orice. De fapt, nu chiar orice. Că nu s-a liberalizat accesul la resurse. De orice fel vor fi fiind ele. Poate că s-a relaxat un pic. Dar nu s-a liberalizat. Porțile mari s-au deschis la consum. Acolo e marea sărbătoare. Și la arte. În absolut toate zonele ei. Pentru că e tot consum. Poți fi oricînd fotograf, pictor, poet, scriitor, regizor, actor, muzician. Poți fi și arhitect, și inginer, și peisagist. Poți să te exprimi în orice teritoriu dorești tu. Lumea e deschisă. Și, cu toate că, uneori, e cumplit de enervant, e bine și e minunat că e așa.

De fapt, ar trebui să sărbătorim zilnic pașii spre libertate. Chiar dacă liberalizarea e mai prezentă decît libertatea. Chiar dacă democratizarea e mai prezentă decît democrația. Traversăm și chestii foarte enervante. Dar e un preț absolut rezonabil dacă mergem spre o destinație bună. E suportabil să vezi zilnic niște melteni, niște impostori, niște rudimentari semianalfabeți sau niște închipuiți care-și dau aere, făcînd pe chef-ii. Se-ntîmplă oriunde, nu doar pe plaiurile noastre. E suportabil să-i vezi peste tot sau să ajungi la cîrciumile lor, să te jupoaie de bani, în cel mai obraznic mod cu putință, și să-ți mai pună și niște porcării în farfurie. Plus aerul că-ți fac o favoare, te educă, te ridică din meltenism și te fac, brusc, domn sau doamnă. Te împărtășesc, adică, aidoma unor sacerdoți, săltîndu-te pe o treaptă superioară a umanității. Sigur, le dai un purcoi de bani pe chestia asta. Dar „merită“. Ai „evoluat“. Ești „în altă ligă“. Fiind în altă ligă, nu le poți pune farfuria-n cap. Pentru că te‑a luat flama și-ncepi și tu să ai senzația că te pricepi. Și-aici închizi, fără să știi, zaua din lanțul de impostură. Imiți ca un papagal sau ca o maimuță ceea ce vezi în jur, la unii. Ca să ieși din mulțime. Să te remarci. Să fii connaisseur. Papagalul și maimuța o fac profund adevărat. Noi o facem și ca să părem altceva decît sîntem. E colosală diferența. Dar e și o parte a farmecului irezistibil cu care sîntem dotați. Iar snobismul poate fi, neîndoielnic, un soi de anticameră a unei forme de cunoaștere, de descoperire. Cu toții putem să străbatem traseul ăsta. Exact așa cum și impostura e foarte bine distribuită. Nu scapă nici unul dintre noi de adăparea din elixirul ei.

Toate enervările astea merită. Sau „se merită“, cum zic unii. ­Connaisseur-i, desigur. Dacă trebuie să suporți fițele unor impostori ridicoli și enervanți, autointitulați chef-i, ca să înveți să mănînci mai bine, să te bucuri de ce ai în farfurie, să nu mai arunci ca un descreierat tone de alimente, să te mulțumești cu mai puțin și cu mai rafinat, să cunoști satisfacția de a găti cu drag pentru prieteni și cunoscuți, să sărbătorești actul de a mînca și nu să sărbătorești mîncînd maniacal, dacă înțelegi că explorarea a ceea ce mănînci și bei face parte din evoluția ta ca ființă civilizată, atunci toate astea merită nervii și supărările colaterale. Iar uneori plătești atît de mult, că nu-ți permiți să fii atît de prost, încît să recunoști că ai fost victima unui impostor. După cum există și bucătari în fața cărora chiar merită să-ți scoți pălăria.