La început a fost nerăbdarea. Și nerăbdarea era la noi toți. Și noi toți eram nerăbdarea. Pentru că stătuserăm două luni în case, să ne odihnim după creația noastră colectivă. Lumea în care trăim, cu bunele și cu relele ei, e lucrarea noastră, a tuturor. Într-o clipă, creația asta neîntreruptă, la care lucrăm de mii de ani, s-a oprit. O furtună de panică rece a traversat lumea, de la un capăt la celălalt. Și încă mai bîntuie prin anumite locuri. Dar acum nu ne mai pasă, pentru că locurile alea sînt suficient de departe de noi. Am stat în case două luni, în vremuri în care credeam că tot ceea ce am creat e imbatabil, trainic, iar dacă ceva se strică în viteza colosală a fiecărei zile, avem suficiente modalități de a repara orice defecțiune. N-a fost așa. Am fost nevoiți să stăm ascunși, izolați, să fugim din calea unei adieri a morții, care ne-a îngrozit.

Și-odată ce-am fost forțați să ne oprim, am și căzut pe gînduri. Un pic. Nu ni s-a mai întîmplat așa ceva de foarte mult timp. Iar momentul de cădere pe gînduri ne-a bulversat mai mult decît frica băgată în oase de adierea morții. Am descoperit că a sta pe gînduri poate fi ceva mai înfiorător decît amenințarea molimei care bîntuia străzile pustii. Pentru că orice moment de oprire din viteza bezmetică în care trăim înseamnă un pericol. Acela de a ne da seama unde ne aflăm. Am început să privim în jur, să vedem ce-am făcut din creația noastră, să observăm micile sau marile monstruozități care ne-au ieșit din mîini și din minți de-a lungul timpului. Așa cum am început să zărim și lucrurile frumoase, care încă mai supraviețuiesc în fața entuziasmului nostru dezlănțuit de a retușa totul. Minunății care încă rezistă euforiei de a face ceva „mult mai frumos” din ceea ce era deja foarte frumos. Splendori care au scăpat din calea elanului nestăvilit de a face ceva „mult mai bun” din ceea ce era deja foarte bun. Dar nu ne-au ținut prea mult uimirea și starea asta contemplativă. Pentru că cea mai dezvoltată componentă a alcătuirii noastre de acum e nerăbdarea.

În clipele în care molima își făcea spectacolul, atunci cînd frica ne zgîlțîia din toate balamalele, am cîntat în cor, cu fălcile tremurînde, refrenul unui cîntec în care spuneam că lumea nu va mai fi la fel, după această mare sperietură. Că ne vom întoarce la căutarea măsurii, la prețuirea semenilor, la grija față de natură. Întrezăriserăm faptul că  sîntem geniali la găsit soluții de a ne prăbuși mai repede în neant. Și ne dojeneam pe noi înșine. Cum am putut fi în stare de așa ceva? Cum am putut să luăm cu asalt întreaga planetă, s-o sluțim odios și să ne măcelărim între noi, ca să obținem un loc cît mai în față, pentru a participa mai abitir decît alții la această sluțire? Curgeau discursurile rătăcite în extazul de a-i mulțumi molimei înseși că ne-a trezit din mersul somnambul spre marginea prăpastiei. Eram, așa cum se găsește ființa umană uneori, în situația de a căuta Divinitatea doar atunci cînd are nevoie de ajutorul ei. Că asta e menirea pe care i-am atribuit-o Divinității, în măsura în care există și oricum s-o fi chemînd ea. Să ne salveze, atunci cînd i se solicită lucrul ăsta. Și aproape că eram dispuși să renunțăm măcar un pic la credința fermă că, totuși, noi sîntem unicul giuvaer al Universului. Iar în acest scurt timp în care, zguduiți de frică, am desenat planurile lumii de după boală, ne-am promis că, atunci cînd vom ieși din case, o vom face pentru a pune temelia unei existențe noi. Una care prețuiește măsura în lucruri, semenii, splendoarea naturii acestei planete.

Frica s-a topit destul de repede. Așa au apus și discursurile despre paradisul pe care urma să-l clădim aici, pe Pămînt. Am înțeles destul de repede că plămada din care ne apucaserăm să construim lumea de după boală era, de fapt, nerăbdarea. Nerăbdarea de a ne întoarce exact la vechile metehne de dinainte de ascunderea în case. O stare de ebuliție fără asemănare. O zbuciumare interioară care parcă stă gata în fiecare clipă să pulverizeze ființa umană. Am dat buzna afară din case, nu să ne punem pe îndreptat lucruri, ci să reglăm conturi rămase nerezolvate înainte de izolare sau să punem la punct frustrări apărute chiar în timpul carantinei. Am transformat instantaneu conștiința penitentului în cea a deținutului evadat. Și-am rezolvat totul cu formula magică, vorbele acelea care cauționează tot, rezolvă tot, acoperă absolut orice reminiscență a mustrărilor de conștiință: „N-ai ce face. Asta e natura umană, domnule”. Și ne-am pus pe ce le place multora dintre noi. Pe scandal.

Statul în casă ne-a înrăit pe mulți, fără să știm. Pandemia nu ne-a oferit maldăre de cadavre pe străzi, ca să trăim stările terifiante ale înaintașilor noștri. N-am avut parte de catharsis (asta pare ceva de care ne-am vindecat definitiv, demult, și-am căpătat și imunitate durabilă). Ne-am ales cu un spectacol destul de intens. Nu însă într-atît de puternic încît să nu-l comentăm la sînge, să nu-l desfacem în bucăți. Și pe care l-am făcut responsabil pentru stricarea dispoziției noastre din ultimele luni. Entuziasmul clipei de gîndire, al privirii în jur, s-a transformat urgent într-o frustrare. Ne-a umplut de nervi. Și ne-a băgat în oase și mai multă rîcă, și mai multă țîfnă. Nu înțelegem că „gluma” asta de pandemie (cu „un număr de morți ridicol de mic”) arată așa pentru că e o consecință a unor măsuri care au fost luate, mai devreme sau mai tîrziu, peste tot. În anumite locuri, în mod drastic. Nu contează nici o explicație. Nu mai contează nici un plan de lume nouă. Sîntem foarte puși pe scandal. Chiar și unii dintre cei care joacă rolul ființei calme. E un soi de calm care „explică” lucrurile tăind metodic, dar fatal, cu bisturiul, nu făcînd harcea-parcea orice în jur, cu un topor. Revenim la plăcerea supremă. Aceea de a ne da în cap. Și la disputele favorite. Acelea de stilistică.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.