Printre niște povești absolut fabuloase, Ana Blandiana descrie, în cea mai nouă carte a ei, o vizită pe care a făcut-o, în anii ʼ60, în URSS. Era o excursie organizată de Uniunea Scriitorilor care, teoretic, presupunea întîniri între scriitori români și sovietici. Acolo, românii au descoperit însă diferențele importante dintre regimul comunist din România (care în acea perioadă trecea chiar printr-o destindere) și cel „original” din URSS. Libertățile românilor erau, cel puțin atunci, indiscutabil mai mari decît ale rușilor. Regimul lor era mai apropiat de organizările și despotismele asiatice.

Cei trei scriitori români au fost întîmpinați atunci la Moscova, povestește Ana Blandiana, de un soi de supraveghetoare de care nu reușeau să scape. Nu li se spunea de-a dreptul că n-aveau voie să meargă singuri pe stradă (așa cum am auzit că și astăzi se întîmplă în Coreea de Nord), dar, în fapt, n-au reușit să facă asta. Chiar și cînd s-au crezut a fi de capul lor, noaptea tîrziu, pe străzile Moscovei, rătăciți din cauza unor clădiri identice, s-au întîlnit, chipurile întîmplător, cu un tip care vorbea românește, care i-a ajutat să regăsească drumul înapoi către hotel și cu care s-au și împrietenit. Ulterior au aflat însă că individul era un KGB-ist și au înțeles că fusese pus pe urmele lor. Cînd au vrut s-o viziteze acasă pe cea care îi tradusese Anei Blandiana poeziile în rusește, s-au trezit că ușa de la adresa pe care o primiseră le-a fost deschisă tot de omniprezenta lor supraveghetoare. Traducătoarea era și ea acolo, dar musafirii și-au dat seama imediat că nu în casa ei ajunseseră, de fapt, ci în a supraveghetoarei. Era un sistem îngrozitor, de-a dreptul kafkian.

Citind aceste istorii am avut o senzație de déjà-vu. Mi-am adus aminte că în deceniul următor, în anii ʼ70, cînd eu însumi am fost în URSS împreună cu mama, într-o excursie organizată de profesoara mea de geografie, am trăit lucruri similare. Exact la același hotel moscovit Ukraina, de care povestește Ana Blandiana, aproape identic cu Casa Scînteii de la noi (Casa Presei de astăzi), ni se servea zilnic masa de prînz. Și, la fel, plimbîndu-ne într-o zi de capul nostru, ne-am rătăcit, iar în loc de hotel Ukraina am nimerit în fața unei clădiri identice din apropiere (sînt șapte în Moscova). Am constatat uimiți că, deși avea aceeași arhitectură inconfundabilă, înăuntru era un minister și nici vorbă de hotel. De bună seamă, era același minister unde scriitorii români, rătăciți și ei, s-au întîlnit cu individul care vorbea românește, KGB-istul care li s-a dat drept un inginer din Basarabia, aflat în delegație. Rătăcirea noastră similară n-a fost decît o pură coincidență, dar alte asemănări au avut legătură cu sistemul.

Noi n-am avut parte de o supraveghere atît de strictă, nu eram scriitori, adică persoane potențial periculoase pentru un regim totalitar, și era cu peste zece ani mai tîrziu. În cazul nostru, probabil că ghizii, care vorbeau toți perfect românește, erau cei care răspundeau de noi pe toate liniile. Îmi aduc aminte ce probleme am avut cînd am vrut să vizităm un obiectiv care nu era înscris în program. Mama ținea cu tot dinadinsul (și bine făcea) să mergem la Muzeul Pușkin, unde știa că sînt expuse picturi de Van Gogh. Cînd a aflat ce aveam noi de gînd, ghida a comentat, cumva sever, că ar fi trebuit să ne fie de ajuns Galeriile Tretiakov, muzeu trecut în programul oficial al excursiei. Era o sugestie destul de imperioasă. Nu eram bine văzuți dacă ne despărțeam de grup și vizitam ceva pe cont propriu. Culmea e că nu doar ghida, ci și persoane din grupul nostru ne-au atras atenția că n-ar fi bine să facem așa ceva. Conformiștii români. Programul era foarte strict conceput, aproape fără timpi morți, și țin minte că pentru „evadarea” noastră a trebuit să tragem chiulul de la vizitarea Muzeului Cosmonauticii. Aveam vreo 12 ani și n-aș fi vrut să-l ratez nici pe acela, dar hotărîrea mamei era fermă. M-a dus la Muzeul Pușkin și m-a așezat în fața „Viei roșii”, spunîndu-mi să privesc pictura atent, minute în șir. Atunci mi s-a părut o pedeapsă, astăzi i-aș mulțumi că mi-a creat ocazia să văd ceva atît de extraordinar. Mi-a arătat stratul neobișnuit de gros de vopsea din unele locuri și mi-a explicat că pictorul o punea uneori cu cuțitul. „Via roșie” e singurul tablou vîndut în timpul vieții lui Van Gogh.

În fine, nu ni s-a întîmplat nimic după această escapadă, dar felul în care sovieticii îi supravegheau pe străini la Moscova dădea măsura lipsei de libertate din acea societate. Hotelurile aveau liftiere și responsabili de etaj atotputernici, cărora trebuia să le prezinți actele emise de la recepție și care-ți explicau multele reguli ce trebuiau strict respectate. În camere existau difuzoare care emiteau zi și noapte propagandă sovietică. Tipul de organizare a aparatului de supraveghere, de înregimentare și supunere atît a vizitatorilor, cît și a propriilor cetățeni era șocant chiar și pentru turiștii din țările-surori, din același „lagăr socialist”. Unde mai pui că în drumurile cu trenul prin URSS, care adunate au durat zile întregi, n-am văzut aproape nimic pe geam. Pe marginea căii ferate erau plantate tufișuri menite să acopere de eventuali ochi străini orice s-ar fi putut vedea în interiorul acelei mari țări închise. Așa descopereai că întotdeauna se poate și mai rău, că existau cercuri și mai adînci ale infernului comunist, pe care le puteai vedea, simți sau doar bănui.