Nimic pentru mine. Chiar. Ce nu am? Ce n-am avut? Range Rover. Avion. Vapor. Să ajung pe Marte? Să mă duc în India? Și nici din astea nu vreau nimic. Chiar nu vreau. Ce mă fac? Culmea. Ce să fac? Aș vrea să fac cozonaci, să fac sarmale. Atît vreau. Nimic altceva. Să știu atît să fac. Groaznic? O fi, dar nu vreau cîrnați, lebăr, șorici. Nu am chef nici de șampanie. Nici de nu știu ce vin. Nu vreau, nu vreau. Pere? Mere? Poate. N-am chef de portocale. Poate mandarine. Deci vreau să fac, să dăruiesc, nu să fiu dăruit. Patinez prin fața vitrinelor și nu-s în stare să zic mai mult. Văd, dar nu cumpăr. Nu mă pun pe cumpărat. Sînt plin. Nu mi-e foame. Nu mai am mari pofte. Deci? Ce vreau? 1 kg carne tocată de porc, sare, piper negru măcinat, ardei kapia, roșie și cimbru uscat, orez, ulei, ceapă tocată. Da, de Crăciun vreau o ceapă tocată. 500 g piept de porc sau costiță de porc afumată. Dar toate astea mi le iau eu. Și făină, și drojdie, și nucă. Eu mi le iau. Așa că de Crăciun îmi doresc să fiu dăruit. Inspirat. Adică vreau mult prea multe. E o golănie, obrăznicie, impertinență. Un vagabondaj prin lumi imposibile pentru mine. Ce ar fi dacă aș înlocui sarmaua cu varza à la Cluj? Dar cozonacul, nu, nu-nu, vreau să-l fac singur. Dar mă ispitește, crud mă ispitește cozonacul Bujor. Bujor e cozonacul cozonacilor. Namila. Godzilla cozonacilor. Cum îl văd, devin sclavul lui Bujor. De Crăciunu’ ăsta nu mai vreau sclavia lui Bujor.