Te culci și te trezești iritat. Peste tot e prezentă o stare de disconfort profund. Ne-a lovit în plin un soi de mîrîială. Miorlăiala aia nervoasă, a copiilor obosiți, care nu vor să meargă la culcare. E o formă de iritare în care ai senzația că organele interne au luat o rîie de undeva. Și nu poți să-ți bagi mîna în organism, să te scarpini. E ca și cînd am fi invadați permanent de roiuri de muște și de țînțari. Ceea ce, s-o recunoaștem, deseori ni se-ntîmplă la propriu. Acum e o stare de spirit. Dar se simte mai concret decît orice. Te scoate din minți. Și n-avem coadă, ca alte animale, s-o folosim ca pe-o armă de apărare, ca pe-un plici. Spre deosebire de mîncărimile concrete, oriunde-ar fi ele localizate, asta din urmă are ceva specific. E ca o capsulă care se formează în jurul tău, în așa fel încît chiar și aerul de deasupra pielii te mănîncă. Îți vine să scarpini aerul. Și asta e ceva îngrozitor de enervant. Să te mănînce cumplit, în locuri în care nu te poți scărpina.

E vremea concediilor. Plecăm, turbați, peste tot. Am fost în izolare. I-am trăit senzațiile  pe pieile noastre. Pentru unii, puțini, închiderea-n case a fost mană cerească. Pentru cei mai mulți a fost foarte greu. Cine știe? Poate mai urmează o izolare. Așa că ideea e să ne scoatem pîrleala. Habar n-avem ce-o să fie. Deci să ne bucurăm de ce-avem acum. Dar presiunea psihologică a nevoilor de a ne detensiona și de a ne bucura, alături de teama difuză față de ce ne așteaptă, sînt două surse esențiale ale „mîncărimilor” care ne scot din pepeni acum. În primul rînd, ne deranjează că „ăștia” au dat năvală peste tot. „Ăștia” fiind românii. „N-ai loc, oriunde te-ai duce. E plin de ei. De ce nu stau acasă? Ce i-a apucat să dea năvală peste tot? Și, dacă tot nu stau acasă, de ce nu poartă măști?” Dar și tu ești acolo. Altminteri, cum să te freci de ei și să vezi c-au dat năvală? Și nici tu nu porți mască. Oricum, îi urăști pe toți, pentru că n-au ce să caute acolo. Doar li s-a spus în mod repetat să evite spațiile aglomerate și să păstreze distanțarea socială. Asta ți s-a spus și ție. Însă fiecare dintre noi credem că avem un pic mai mult drept în plus, față de alții, să facem cîte ceva. Prin urmare, stăm călare pe telefon și le povestim prietenilor cîtă „mîrlănime” e peste tot și cum n-ai loc de ea.

Auzim în stînga și-n drepta, uneori de la oameni care uită să tacă, alteori de la unii care chiar au ceva de spus: „Lumea care urmează nu va mai fi la fel!”. Fraza asta, repetată în gol, la nesfîrșit, mai degrabă îți dă fiori decît să te îndemne la gîndire. Deseori e spusă cu un anumit fel de sadism. Ca o răzbunare. Și de cele mai multe ori e pronunțată ca o sentință, cu scopul de a-i băga în sperieți pe alții, în felul ăsta mascînd propria neliniște. E ca și cînd trăiești o formă de plăcere în a arunca o povară pe umerii altuia, cu pretenția că o cărăm împreună. Dar, de fapt, e o încercare de a ne elibera de greutate, pasînd-o altuia. Umplem terasele restaurantelor, vorbim gură-n gură despre „prostia asta de pandemie” și rostim, cu cel mai tîmpit aer triumfător, numărul de cazuri raportate în ziua cu pricina. „Iar sînt peste opt sute. Să vezi tu cum ajungem imediat la o mie. Bă, ce de idioți…” Asta-n timp ce o îngrijorare – pe care fie refuzăm s-o vedem, fie o punem la colț, să stea-n genunchi, pe coji de nucă – ne rîcîie, mai mult sau mai puțin, pe dinăuntru.

E o vară care pune pe foc un cazan în burta căruia fierbe o criză cu de toate, adunate în mulți ani, gata să dea în clocot acum. Vedem limpede, bulbucind pe-acolo, criza sistemului de sănătate, așa cum o vedem și pe cea a sistemului de educație. Păstrarea domniei legii și ordinea publică nu se simt nici ele deloc bine. E o vreme în care cultura șpăgii și a nepotismului își arată din plin marile „realizări”. Șiruri de bîlbe, gafe monumentale, situații care ne prind mereu cu nădragii-n vine, incompetenți abisali și impostori de înaltă performanță, instituții schilodite care se chinuie să facă față, comunicare și transparență pierdute și declarate nule, folosire politică rudimentară a suferințelor oamenilor. Și, totuși, peste tot, ici și colo, cînd situația pare că se prăbușește, apar oameni complet anonimi, mereu aflați la locurile lor, dar niciodată băgați în seamă, care salvează cît pot, din ce pot. Abia acum se vede ce-au făcut beizadelele și trepădușii, șpăgile și clientela politică, pilele și consătenii, nepoții și protejații de partid. Abia acum se vede cît de mult salvează „fraierii” nebăgați niciodată în seamă, din calea termitelor puse pe distrus sistematic. Asta-n timp ce unii dintre noi, nu puțini, stau la soare, cu mințile puse pe bigudiuri, mulțumiți de mărfurile și scenariile conspiraționiste cu care meseriașii dezinformării le ghiftuiesc creierii. Și cu o mare satisfacție lățită pe fețe, de la o ureche la cealaltă, că știu ei cum stau lucrurile.

E o vară în care, deși ne repezim în apele mării, nu ne dăm seama de dimensiunile atinse de algele hrănite la umbra nepăsării noastre. O masă vîscoasă, care ne sufocă de multă vreme, dar cu care ne-am obișnuit să trăim. O rețea imensă de vegetație cleioasă, pe care-o încurajăm ori de cîte ori dăm o șpagă, facem un lucru ilegal, cu conștiința faptului „că-l fac și alții, nu se dărîmă lumea din cauza mea”, ori de cîte ori ne fofilăm în orice situație, „c-așa-i la noi, trebuie să te descurci”, ori de cîte ori tolerăm niște ticăloși care ne conduc destinele, pe modelul „Băi, oare pînă unde pot să meargă?”, ori de cîte ori închidem ochii la abuz, mitocănie crasă, jucarea în picioare a liniștii publice, terfelirea demnității individului, distrugerea și măcelărirea mediului înconjurător sau a spațiilor urbane și a elementelor de patrimoniu de toate felurile, ori de cîte ori avem senzația că „așa e pe-aici, n-ai ce face...”. E o vară din care avem multe de învățat. Dar cine stă să-nvețe în vacanță?

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.