Valul de rețete. Jocul universal al prăbușirii lucrurilor care păreau imposibil de dislocat vreodată. Ai trăit pînă acum cu ideea că lucrurile stăteau într-un fel anume? Ei bine, totul s-a schimbat. Aproape nimic din ce știam nu mai e în ordine. Cercetătorii de toate felurile demonstrează în fiecare zi că ceea ce era valabil pînă acum nu mai stă în picioare. Ideea de rețetă acoperă aproape totul, de la dispariția ridurilor la obținerea fericirii, de la pierderea în greutate la felul în care te exprimi și relaționezi cu oamenii, de la tehnica respirației în timpul alergării în parc la calculul zilnic al caloriilor din hrană, de la noile echipamente de ieșire în natură la capriciile tranzitului intestinal. O euforie a descoperirii de lucruri noi îmbracă întreaga planetă. Contrazicerea azi a ceea ce știam ieri e bucuria fără de care nu mai putem respira. Iar conflictul rețetelor pentru orice, jocul înlocuirii lor zilnice, e combustibilul care alimentează comunicarea dintre noi, făcîndu-ne să ne simțim contemporani, „adevărați“ trăitori ai timpului nostru.
Știam că mai mult de două-trei ouă pe săptămînă făceau rău pînă acum? Ei bine, nu mai e valabil. Cercetătorii americani au descoperit că e perfect dacă mănînci ouă, mult dincolo de recomandarea la prudență de pînă acum. Știam că șamponul Cutare e cel mai vajnic inamic al mătreții? Răspuns greșit! Nu numai că e ineficient, dar e și foarte nociv pentru pielea capului. Cel mai bun șampon pentru așa ceva e Cutărică, o nouă descoperire revoluționară, cu extract din buze de găină fosilizată și ajunsă, nu știu cum, pe fața nevăzută a Lunii. De la statul picior peste picior pînă la carnea de porc, de la rețetele de creștere corectă a copiilor pînă la numărul de pași pe care trebuie să-i faci zilnic, și de la aportul caloric pînă la minunile/pericolele Paracetamolului, absolut totul e supus jocului nostru preferat de acum: schimbarea continuă. Nimic din ce era valabil ieri nu mai e valabil azi. Importantă e repoziționarea continuă, adaptarea la viteza cu care se schimbă totul. Fiecare dintre noi a descoperit despre sine că parcă a înghițit, la un moment dat, un dispozitiv care ne ajută să respirăm doar dacă ne simțim ca peștele în apa schimbării zilnice.
Unii se plîng de faptul că au dispărut din lume ordinea și disciplina. Nu, n-au dispărut deloc. S-au mutat în alte teritorii ale umanului. Rigoarea nu s-a evaporat, ci s-a repoziționat în puterea de asimilare și de înlocuire zilnică a rețetelor și prospectelor după care ne conducem viețile. Cîți dintre noi nu trăim înainte și după un moment de cotitură, în care am ales să ne schimbăm viața în funcție de o rețetă a „fericirii“, a „binelui“, a „devenirii“ sau a „sănătății“? Cîți dintre noi n am început, peste noapte, cure alimentare, regimuri de viață, cursuri de toate felurile, sau să alergăm semimaratoane și maratoane? Și cîți n-am descoperit că fugitul, alergatul concret, fizic, ne poate îndepărta, uneori, de probleme interioare de care nu mai puteam scăpa? Solicitarea fizică susținută a trupului poate duce la o relație mai bună cu sinele. Mda…, își vor aminti unii, dar asta nu era valabilă și mai demult, adică nu era pedepsirea trupului, punerea lui la cazne, o încercare de a te apropia de Divinitate? Nu se pedepsea trupul sau se ținea ocupat, pentru ca mintea să nu fie vizitată de gînduri parazite? Ba da, se va spune acum, dar azi e altă treabă. Te supui unui soi de pedepsire a trupului, dar în virtutea unei narațiuni mulțumitoare pentru noua ordine a gîndirii.
S-a vorbit și se vorbește mult despre „pierderea sufletului“, despre „dezvrăjire“, „oboseala civilizației“, „epuizarea fascinației pentru democrație“, chiar și despre o epocă „post-umană“. Pierderea contactului profund cu credința, cu raportarea la Divinitate, cu un anumit tip de perspectivă asupra lumii își are însă cauzele profunde în esența ființei umane. Pentru că nu doar derapajele Bisericii sînt motivele acestei „dezvrăjiri“, ci miezul creativ, scormonitor, al ființei umane, gata oricînd să plece la un nou drum. Cu cît mai necunoscută sau mai primejdioasă e destinația, cu atît mai mare e tentația. Însă, în vremea noastră, acum, nu numai că l-am dat la o parte pe Dumnezeu – lucru pe care, evident, l-am mai făcut și-n alte epoci –, dar ne folosim de numele lui în cele mai perverse situații, pentru a ne justifica ororile. Lucru pe care, iarăși, l-am făcut și-n alte epoci. Cu o diferență enormă. Acum o facem și cu știrea noastră, nu doar prin reprezentanți.
Iar cîtă vreme Dumnezeu a devenit o marcă perimată, ca orice produs „uzat moral“, nu mai e destul de mulțumitor pentru a justifica anvergura ororilor pe care le comitem. Prin urmare, rulăm în loc alte idei și poziționări, cît mai contemporane. Ca „societatea post-adevăr“. Putem pune pe seama ei orice, putem justifica abisurile de cruzime în care plonjăm, avînd sprijinul unei conjurații la care participăm cu toții, luîndu-ne măsura de precauție de a nu semna nimic în clar. Și ne uităm la televizor cum mor alții prin teatrele de război, gîndindu-ne la ei, „săracii“, dar știind undeva, în profunzime, că acesta e prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a salva și reîmpărți „lumea civilizată“. Da, știm că zilele trecute au mai murit niște oameni și pe aici, pe la noi, dar ne-am obișnuit și cu partea asta a prețului. E ceva ce vedem la televizor între calupurile de publicitate și teleshopping.
