Am auzit o tînără de vreo 25 de ani elogiind beneficiile perioadei comuniste. Probabil că  părinții ei, îndoctrinați pe viață, îi transmiseseră fiicei, născute după Revoluție, nostalgiile lor. Ea credea că în acele vremuri, dincolo „de unele neajunsuri”, cum ziceau tovarășii, era o societate echitabilă, în care toți oamenii aveau serviciu, învățămîntul și asistența medicală erau gratuite și disponibile pentru toți, iar oricine își permitea concedii lungi la mare și la munte. Ascultînd-o, m-am gîndit că, și de-ar fi să ne tot repetăm, niciodată nu va fi prea mult sau prea tîrziu să le spunem tinerilor, cît mai amănunțit, cum era de fapt viața de dinainte de 1989. M-aș rezuma aici la cîteva caracteristici ale ultimului deceniu comunist, din ale cărui „beneficii” am apucat să mă înfrupt complet și în deplină cunoștință de cauză, și aș aminti în special detalii de sezon, adică din perioada „sărbătorilor de iarnă”.

Pe rafturile „alimentarelor” se mai găseau doar sticle dintr-un așa-numit vin spumos (de nebăut), uneori niște cutii cu creveți vietnamezi, alteori borcane cu bulion, pungi de sare, și, rareori, borcane cu compot. Restul alimentelor, pîine, unt, brînză, salam cu soia, lapte, iaurt, ouă, se obțineau doar stînd la coadă. Pentru carne se dădeau bătălii în toată regula, chiar dacă aceasta era de o calitate foarte proastă, mai mult grăsime, oase și zgîrciuri, iar în ultimii ani oamenii se înghesuiau să cumpere și „tacîmuri” sau „adidași”, adică gheare și gîturi de pui sau copite de porc. Mai de curînd am aflat că unele doamne puneau deoparte în timpul anului mai multe rude de salam de vară, ca să fie sigure că au din ce face sarmale de sărbători. Cafea nu se mai găsea, erau doar niște înlocuitori oribili porecliți „nechezol”. Rarisim, puteai avea norocul să găsești ciocolată chinezească. Uleiul și zahărul erau cartelate în toată țara și chiar și așa se obțineau doar stînd la coadă. În multe locuri, și alte alimente, ca făina sau orezul, se dădeau numai pe cartelă. Asta nu era însă o garanție că le și găseai. Pîinea era de multe ori goală pe dinăuntru („cu gaură”). Țăranii, care nu mai găseau deloc pîine la sate, veneau la București, de unde însă nu prea reușeau s-o cumpere, pentru că vînzătorii, vigilenți, le cereau buletinul. Dacă nu aveau domiciliul în București nu erau serviți. Cei de la coadă, orășenii, îi acuzau că dau pîinea la porci. Atmosfera de la cozi putea deveni de-a dreptul grotescă, unii încercînd să se pună bine cu vînzătorii care erau atotputernici. Așezarea cumpărătorilor nu semăna cu rîndurile aerisite de astăzi, ci mai degrabă cu îmbulzeala oilor care vor să intre în țarc.

Berea nu făcea spumă și adesea era acră, iar vinul pelin (amar) devenise o băutură la mare căutare. Oamenii mergeau prin oraș într-un fel de vînătoare permanentă de alimente. Orice coadă era bună, indiferent ce se vindea acolo. Nu te duceai să iei unt sau ouă, te duceai să iei ceva, orice, de mîncare. Pungile de plastic (de un leu, cum li se zicea) erau strînse și păstrate cu sfințenie pentru că nici ele nu se găseau ușor.

Cu ocazia „sărbătorilor de iarnă” („Crăciun” nu se putea spune), prin orașele mari se mai găseau portocale sau banane (unii copii de la țară nici nu știau cum arată bananele). Cînd se răspîndea vestea că „s-au băgat” la alimentara din colț, era motiv de învoire de la serviciu. Bananele erau însă verzi, iar lumea le învelea în ziare și le ținea cîteva zile într-un loc mai înalt din casă, unde era mai cald, să se mai coacă. Prea lesne de procurat nu era nici hîrtia igienică (era de un singur fel și foarte aspră). Cînd găseau, oamenii luau cît mai multe suluri, le înșirau pe o sfoară și le treceau pe după umăr. Văzîndu-i, automat te gîndeai la gluma care spunea că trăiam „vremuri căcăcioase”.

În case și la serviciu era frig, unele calorifere înghețau și se spărgeau. Ceaușescu recomanda în mod public oamenilor să pună pe ei „o pătură în plus”. Frig era și în spitale, în școli sau în sălile de spectacol. La teatru, spectatorii stăteau încotoșmănați cu paltoane, căciuli și mănuși. Din gura actorilor replicile ieșeau cu aburi. La benzinării erau cozi de Dacii 1300, cu motoarele oprite și pe care șoferii le împingeau cu mîna, ca să nu mai consume nici un pic din prețioasa benzină raționalizată. Curentul electric se oprea periodic și oamenii țineau în casă, la îndemînă, chibrituri și lumînări, ca să nu orbecăie în asemenea momente. De fapt, nici pe chibrituri nu te puteai baza prea mult, pentru că luau foc destul de greu, după mai multe încercări. Apa caldă era cu program, la fel ca și televiziunea unică de stat. Dacă era ger, presiunea gazelor scădea pînă la zero, iar fabricile de pîine își încetineau sau își opreau producția. Gospodinele găteau noaptea, cînd presiunea mai creștea.

Brazii de împodobit pentru „sărbătorile se iarnă” erau anemici și de cele mai multe ori din specia molidului, care se scutura rapid, uneori pînă ajungeai acasă cu el (a se vedea scheciul lui Toma Caragiu din anii ʼ70). Tramvaiele și autobuzele veneau la intervale mari, iar înghesuiala din ele e astăzi de neimaginat. Există totuși fotografii, incredibile acum chiar și pentru cei care au trăit acel fenomen, cu oameni agățați ciorchine de uși sau cățărați pe tampoanele tramvaielor.

La toate astea se adăuga teroarea. Frica de Miliție, de Securitate și de informatori era omniprezentă. Doar pentru că n-aveai asupra ta buletinul de identitate, la un eventual control, riscai să fii luat la secție și chiar bătut acolo (eu chiar am pățit-o într-o seară).

În asemenea condiții de viață, la radio și televiziune, în ziare și la difuzoarele care funcționau non-stop (instalate în unele localități chiar în noiembrie 1989, înainte de al XIV-lea congres al PCR) se cîntau întruna imnuri de slavă (ca niște slujbe religioase) pentru „iubiții conducători” Nicolae și Elena Ceaușescu.

Ce ne-am fi făcut fără Revoluție?