Oscar Wilde a scris, în epoca victoriană, o faimoasă comedie de moravuri, intitulată The Importance of Being Earnest şi tradusă, la noi, drept Ce înseamnă să fii onest. Este acolo un umor nebun al confuziilor şi erorilor de percepţie, care a transformat textul, rapid, într-o capodoperă internaţională. Ambiguitatea apare încă din titlu, unde "earnest" sugerează, într-adevăr - strict semantic, "onestitatea", dar reprezintă totodată şi numele unui personaj central, intrat, prin jocul întîmplărilor, într-o acută criză de identitate. În sfîrşit, acele confuzii rizibile, creionate de Wilde, atît de rafinat, cu mai bine de un secol în urmă, mi s-au reactualizat, proustian, deunăzi, cînd am întîlnit, pe stradă, un coleg de la Universitate. Deşi ne ştim de ani de zile, nu lucrăm în aceeaşi facultate. Aflasem din diverse surse că, în semestrul în curs, omul îşi încheiase (lungul) stagiu de conferenţiar şi promovase la ultima treaptă academică - cea de profesor -, aşa încît împrejurarea mi s-a părut nimerită să-l felicit. "Da, bătrîne, mulţumesc - a răspuns amicul cam posomorît -, dar să ştii că, social vorbind, nu am făcut un pas înainte, ci mai degrabă unul înapoi." "Cum adică?" - am întrebat uşor iritat de micul puseu de ipocrizie. "Păi, stai să-ţi explic. În urmă cu vreo şase-şapte ani, cînd am devenit conferenţiar, saltul de imagine a fost imens. Indivizii din afara sistemului universitar se arătau extrem de sensibili la auzul funcţiei mele academice. Suna teribil de bine şi de neobişnuit, dîndu-mi o aură de membru al unei societăţi exclusiviste. Am observat că doar cuvintele rector şi decan aveau o rezonanţă mai puternică - pentru neiniţiaţi - decît magicul conferenţiar. Pînă şi soacră-mea, care a susţinut toată viaţa că fiica ei (director de bancă, n.m.) s-a măritat cu un pîrlit de cadru didactic, a fost atunci fericită şi mi-a strigat în receptor: ŤBravo, mamă!». Acum, ca să vezi efect de promovare, Lili mi-a propus să mai amînăm puţin transmiterea veştii profesoratului meu, doamnei soacre. Nu de alta, dar bătrîna ar putea crede că am fost retrogradat şi nu ar înghiţi nici un argument de-al meu sau de-al soţiei, pregătindu-şi o vizită furibundă la Iaşi. Chiar şi prietena lui Cristi (fiul, n.m.), de la el din clasă, la auzul noutăţii, ar fi exclamat: ŤCe nasol că taică-tău nu mai este conf. Era mişto să spun că boyfriend-ul meu este fiu de conferenţiar universitar. Profesor nu va fi nici pe departe la fel de cool». Prin urmare, Codrine, n-aş avea cum să zic că e nemaipomenit de glorios. Nu ştiu însă de ce-mi răcesc gura cu tine. Eşti tu însuţi profesor de cîţiva ani şi cunoşti ponoasele, probabil, mai bine decît mine."Le cunosc, trebuie să admit, dar nu sînt convins că mai bine decît colegul meu care, prins între o soacră pretenţioasă şi o liceană din "generaţia cool", a trăit, se pare, întreaga intensitate a dramei de a nu mai fi conferenţiar. Prestigiul social - iată, spun o banalitate - se întemeiază, cel mai frecvent, pe aparenţe, şi nu pe realităţi. Sonoritatea denumirii de conferenţiar rămîne una dintre ele. Cuvîntul în cauză are muzicalitate stranie şi cumva singulară, ce-i conferă o incontestabilă prestanţă. "Profesori" sînt, în definitiv, toţi, de la preparator pînă la profesorul plin propriu-zis, ca să nu-i mai amintim şi pe dascălii din învăţămîntul preuniversitar. Postura şi-a pierdut din forţa ei semiotică, din pricina lărgirii ariei de referinţă. "Conferenţiarul" e unic, el nu-şi împarte semnificaţia în stînga şi dreapta, ci se păstrează fidel unei singure, restrictive categorii. Avea dreptate prietenul meu să observe că noţiunea pare descinsă din spaţii oculte, desemnînd apartenenţe la cluburi selecte ori cine ştie ce societăţi secrete. Un necunoscător al ierahiilor academice poate găsi toate motivele din lume să fie impresionat la auzul termenului. Nu oricine - să recunoaştem - deţine calitatea oficială (prevăzută, care va să zică, în nomenclatorul oficial!) de a conferenţia. Ea se leagă, într-un mod invizibil, dar concludent, cu însăşi ideea de elită intelectuală absolută. Aşa îmi explic de ce un renumit medic a preferat, ani în şir, după ce a devenit profesor, să păstreze pe uşa cabinetului său titlul de conferenţiar. Creştea credibilitatea în ochii pacienţilor şi, alături de tratamente, ajuta enorm la păstrarea clientelei. Nu ne vindecăm numai cu pastile şi bisturiu, ci şi cu încrederea neabătută în prestigiul profesional al doctorului care ne tratează. Eu însumi - intervievat recent de presă în legătură cu un post diplomatic în care fusesem numit - am fost prezentat drept conferenţiar (şi nu profesor, aşa cum era de fapt corect!), pesemne din dorinţa onorabilă de a nu fi "degradat". Profesorii ajung mai greu în astfel de posturi, însă conferenţiarii... ei, asta este deja altceva. Nu ştiu cît de dezamăgită va fi bătrîna amintită la auzul veştii că nefericitul ei ginere a mai făcut o boacănă socială, devenind din conferenţiar... (un "pîrlit" de) profesor, dar, cu siguranţă, nu va ajunge pînă la starea de stupoare pe care am resimţit-o eu, nu cu mult timp în urmă, cînd o studentă (care îşi pregătea lucrarea de licenţă cu mine) mi-a trimis un e-mail agitat, unde mă întreba franc: "Cum doriţi să vă trec - la coordonator - conf. dr. ori prof. dr.?". Am încercat o mică diversiune joculară: "Dacă vă place mai mult conferenţiar, treceţi-mă aşa, dar să ştiţi că eu sînt profesor de ceva vreme!". Peste cîteva zile, tînăra mi-a adus teza - frumos legată - cu o copertă din piele, pe care străluceau, aurii, nişte combinaţii de litere mai curînd năucitoare: coordonator - conf. dr. Codrin Liviu Cuţitaru. Am continuat, masochist, jocul început pe poşta electronică: "Văd că vă place mult titlul de conferenţiar. Nu aţi putut renunţa la el". Domnişoara mi-a zîmbit bizar şi a bîiguit un "da" nesigur. Mi-am dat seama atunci subit că studenta în chestiune stătuse patru ani în Universitate şi nu ştia diferenţa dintre conferenţiar şi profesor. Mai mult, i se părea că, optînd pentru conf. dr., îşi exprima respectul suprem pentru coordonatorul lucrării sale. Găsise în sonoritatea cuvîntului fiorii prestigiului social.Aşadar, dragi colegi conferenţiari, deşi nu vreau să o fac pe lupul moralist, nu mă pot abţine să nu vă dau un sfat prietenesc. Nu alergaţi să vă strîngeţi, în CV-uri impresionante, toate articolele ISI, proiectele de cercetare şi volumele din "baza naţională de date", pentru a accede, în sfîrşit, la multvisata treaptă de profesor! Nici nu ştiţi ce pierdeţi.