O problemă care ne-a preocupat și pe noi la Dilema veche. Am făcut un întreg Dosar pe tema asta. Profesor de științe politice de la Princeton University, Jan-Werner Müller – cunoscut pentru articolele publicate în ziare și reviste importante din Statele Unite, Germania și Marea Britanie – a scris o carte avînd ca titlu chiar acestă întrebare: Ce este populismul? (a apărut și în românește, la Editura Polirom).

Populismul, deși e un termen mai vechi, nu e tocmai ușor de definit, mai ales în forma sub care se dezvoltă astăzi în lume. E vorba de un concept politic alunecos, după cum bine îl descrie istoricul american Michael Kazin pe coperta a 4-a a cărții. Poate cel mai ușor de înțeles este prin asocierea cu cîteva nume cunoscute: Donald Trump, Viktor Orbán, Silvio Berlusconi, Marine Le Pen, Jörg Haider, Alexis Tsipras sau Hugo Chávez. Nu chiar dictatori, dar lideri politici cu pretenții autoritare, nu totdeauna la putere, ci și în opoziție, nu doar de dreapta, ci și de stînga. Ce-i unește însă mai exact pe toți aceștia? E o problemă pe care încearcă s-o deslușească într-un mod cît se poate de sistematic profesorul Müller. Și una din cele mai profunde concluzii la care ajunge este că „Populismul nu reprezintă nici partea autentică a politicii democratice moderne, nici un soi de patologie provocată de cetățeni lipsiți de rațiune. El este umbra permanentă a politicii reprezentative.“ Autorul spune că în Atena antică nu exista populism (ci cel mult demagogie), pentru că populismul apare doar în sistemele reprezentative, adică acolo unde se poate ivi oricînd cineva care să conteste „în numele poporului“ elitele politice (pe reprezentanții aleși sau numiți). Într-o democrație participativă, populismul nu ar avea nici un sens.

Nu pot fi considerați neapărat populiști toți cei care critică elitele și nici măcar toți cei care vorbesc în numele poporului, observă Jan-Werner Müller. Populiștii, însă, au întotdeauna pretenția că doar ei sînt adevărații reprezentanți ai poporului și că doar ei știu ce vrea poporul. Pe lîngă acest „tupeu“, cum i-am putea spune pe românește, populiștii sînt antipluraliști. Orice fel de concurenți politici sînt, pentru ei, ilegitimi. Ce mai observă profesorul Müller cu acuitate este că, deși apelează adesea la referendumuri, populiștii nu folosesc acest instrument pentru a afla ce vor cetățenii, ci doar pentru a confirma ceea ce ei „au stabilit deja că este adevărata voință a poporului“.

Populiștii pretind că sînt democrați. Jan-Werner Müller spune că termenul „democrații neliberale“ aplicat unor regimuri de tipul celor din Ungaria sau Turcia de astăzi este „profund înșelător“. El constată că populismul afectează de-mocrația, nu doar liberalismul: „Diagnosticul de democrație neliberală a fost un simptom al unei mahmureli filozofice și politice generale de după 1989. În zilele amețitoare ale căderii comunismului, cînd lumea părea îmbătată cu democrație, principiul majorității și statul de drept păreau că vor merge mereu mînă în mînă. Dar curînd alegerile au produs majorități care apoi s-au folosit de toată puterea disponibilă pentru a oprima minorități și a încălca drepturi fundamentale. Concluzia clară a fost că liberalismul trebuia consolidat pentru a ține sub control pericolele democrației în țările în care competitorii politici dau dovadă de o mentalitate de tipul cîștigătorul ia totul.

Populiștii, spune Jan-Werner Müller, trebuie criticați „pentru ceea ce sînt – un pericol real la adresa democrației“. „Se pot lua în serios problemele pe care aceștia le ridică fără a accepta modurile în care ei formulează aceste probleme“ – mai scrie profesorul de politologie. Formularea problemelor, tipică populiștilor, ar putea constitui un subiect aparte de studiu (Müller nu explorează această direcție). Dar e de observat că formulările populiste au ceva în comun cu formulările unor titluri din ziare sau de la televiziuni. Sînt exprimări care atrag atenția publicului, dar de fapt deformează (exagerează) realitatea. E tendința actuală a marketingului politic, jurnalistic și comercial.

În fine, dacă ar fi să riscăm o adaptare foarte largă a lucrurilor pe care le-am aflat din cartea lui Jan-Werner Müller la lumea politică românească, ar fi de observat că guvernul actual tinde să copieze idei și metode de tip populist, fără să aibă însă politicieni populiști cu priză electorală. Veleități de lider populist ar fi avut mai degrabă Traian Băsescu, dar guvernele sale nu s-au înscris, în general, pe linia populistă.