Am ajuns să trăim într-o lume a parolelor, a codurilor, a username-urilor și a deslușirii graficelor care să demonstreze că „nu sînt robot”. Mark Zuckerberg ne propune să ne mutăm chiar cu totul în așa-numitul „metavers” care, de fapt, pare o încercare de reîmprospătare a mai vechii „second life”, dar sub controlul companiei celui care a născocit  Facebook-ul. Cu alte cuvinte, dacă lumea asta nu ne mai place (și aici se pare că avem motive suficiente), să ne punem căști și ochelari, să ne mutăm într-o lume virtuală 3D, să visăm frumos și să ne pierdem printre iluzii și fantasme.

Pînă acolo însă, cum spuneam, ne mănîncă parolele și pașii de urmat online în diverse situații legate de viața reală. Vrei să-ți plătești facturile și taxele, vrei să-ți vezi tranzacțiile bancare, trebuie să te înregistrezi pe o platformă online ca să poți lucra de acasă (în pandemie), vrei să faci comenzi și cumpărături online, cauți abonamente ca să vezi filme sau competiții sportive pe Internet, ei bine, pentru toate astea trebuie să te confrunți cu birocrația online, să depășești diverse niveluri de acces, să-ți amintești parole, să urmezi proceduri speciale dacă le-ai uitat cumva, să fii atent să nu greșești vreo literă, vreo liniuță, să nu omiți sau să adaugi vreun spațiu. La o asemenea operațiune, în principiu cît se poate de banală, am descoperit că, dacă ai uitat parola, o poți recupera rapid: în șapte pași.

Ești mereu sfătuit să nu pui parole simple, să nu folosești aceeași parolă peste tot, ba, în unele cazuri, o variantă considerată prea ușor „de spart” îți poate fi refuzată. Trebuie să fie mai complicată, să conțină cifre și litere mari. S-ar zice că e bine s-o faci atît de complicată încît să ai șansele cele mai mari s-o uiți tu însuți. Nici să le treci pe toate în telefon sau într-un carnet nu e recomandabil. Și dacă pune altcineva mîna pe el? Și dacă nu-l ai cu tine tocmai cînd îți trebuie?

Alături de computer trebuie să ții întotdeauna telefonul mobil, să fii pe fază cînd primești coduri pe SMS sau pe WhatsApp, să le introduci în formularele de pe computer. Dacă ai ghinionul să ți se descarce taman atunci bateria telefonului (cum se și întîmplă adesea), ești nevoit să iei totul de la capăt. Anunțul cu timpul alocat operațiunii dumneavoastră a expirat  e de acum cunoscut de mai toată lumea.

Cînd accesezi informații de la o bancă, de exemplu, vei fi întrebat în primul rînd care este numele tău de utilizator. Iar numele acesta nu se scrie neapărat ca numele tău, pentru că, de pildă, nu sînt permise spații între nume și prenume. De la ultima intrare ai uitat lucrul acesta, iar accesul îți este blocat și nu-ți dai seama ce ai greșit. În cele din urmă te hotărăști să ceri ajutor telefonic. Atunci auzi poezia: „Pentru limba română apăsați tasta unu...”. Te vei tot conversa cu roboți și vei încerca să afli la ce categorie te încadrezi, pe ce tastă să tot apeși, vei auzi tot felul de melodii obsedante sau reclame care nu te interesează deloc și vei ajunge la formula potrivit căreia continuarea convorbirii reprezintă acordul dvs. pentru înregistrarea ei. Pînă la operatorul uman, de care de prea multe ori ai nevoie, calea e lungă și anevoioasă.

Cînd te apuci de asemenea chestiuni, răbdarea trebuie să-ți fie cam la fel de mare pe cît îți era cînd te așezai la cozi în fața ghișeelor cu funcționari. Nu de puține ori însă, chiar și astăzi, după ce constați că operațiunile online nu-ți rezolvă problema pînă la capăt, te trezești că n-ai încotro și trebuie să reiei drumul bătut al vechilor ghișee. Ca în celebrul banc, care de fapt era cît se poate de real, cu afișul de la o instituție a statului pe care scria: „Cererile online se depun la ghișeul de la etajul 2”.

Te poți întreba de ce IT-știi complică lucrurile. Dar am aflat că, de cele mai multe ori, cel puțin în cazul instituțiilor administrative, nu ei sînt de vină. Cînd concep un program de digitalizare, sînt obligați să se supună regulilor impuse de vechii funcționari care lucrează în acele instituții, că doar ei sînt comanditarii. Iar funcționarii nu sînt obișnuiți să gîndească simplu. Principiul lor e vechi și cunoscut: De ce simplu, cînd se poate complicat? Alteori, gîndirea stufoasă a celor „de școală veche” se împletește și cu imaginația nestăvilită a tinerilor IT-ști, iar rezultatul e ceva de-a dreptul imposibil. Un fost ministru al Cercetării, Inovării și Digitalizării mi-a spus că lucrurile astea se vor simplifica atunci cînd va intra în funcțiune așa-numita „cetățenie digitală”. Între timp, acel om nu mai e ministru, nu e clar ce s-a ales de planurile lui și pare-se că o cetățenie digitală vom vedea în „metavers”.

Dincolo de toate astea, mai constat că la computer, înainte de orice operațiune, trebuie să închid tot mai multe pop-up-uri, să refuz update-uri, să închid diverse oferte și progrămele. De asemenea, cînd aprind televizorul, trebuie să aștept să se actualizeze programele, să se încheie tot felul de download-uri. Pînă și cuptorul sau mașina de spălat trebuie setate. Steve Jobs pretindea că face lucrurile astea mai la îndemînă, mai prietenoase. De fapt, și el le-a complicat. Lumea se schimbă, progresează. Nimic nu mai e simplu. Dar poate că oamenii mai au și alte treburi în viața asta. Eu parcă am început să duc dorul butonului simplu, ăla pe care apăsai ca să deschizi sau să închizi un aparat: pornit-oprit.