În faţa biroului de internări al unui spital cu titulatura „de urgenţă“, vreo douăzeci de persoane, pacienţi şi aşa-numiţi aparţinători care ţin rîndul celor ce încearcă să se interneze, aşteaptă. Unii dintre „internabili“, care nu pot sta la coadă, sînt aşezaţi alături, pe nişte scaune ca la metrou. Mult aşteptatul final al cozii e atunci cînd omul intră pe o uşă de termopan, dincolo de care nişte asistente grijulii îi iau sînge pentru analize şi îi fac un EKG. Aşa e procedura. Fiecare pacient stă înăuntru cam un sfert de oră. Înmulţit cu 20, dacă totul merge şnur, rezultă un timp de stat la coadă de vreo cinci ore. Pentru nişte oameni nu tocmai sănătoşi. Se zvoneşte că doar lunea e coadă aşa de mare, dar unii zic că au văzut-o la fel de mare şi în alte zile. În apropiere e o uşă glisantă care se tot deschide. Un individ mai în vîrstă, un fel de Jean Gabin, se indignează de fiecare dată cînd cineva o lasă deschisă. 
 
„De ce nu închideţi uşa, domnule, după ce intraţi?“ „Păi, ce treabă ai dumneata?“ „Mă trage curentul, domnule, ne trage pe toţi aici. Sîntem oameni bolnavi. Ar trebui să lăsaţi uşa aşa cum aţi găsit-o, adică închisă. Ce vreţi, să fim noi uşierii tuturor?“ O femeie tînără şi plinuţă, genul care aşteaptă mereu confirmarea inteligenţei sale (nu seamănă cu nici o actriţă), intervine şi ea: „În ziua de azi, sînt aşa de mulţi nesimţiţi, zău aşa. Doamne, da’ cît o mai trebui să aşteptăm aici?“. „Doamnă, lumea îi înjură pe comunişti“ – zice Jean Gabin –, „dar ce, pe vremea lor s-ar fi întîmplat aşa ceva?“ 
 
„Da“ – exclamă femeia – „şi noi, tinerii, sîntem nemulţumiţi. Şi nouă, deşi n-am apucat vremurile alea, ne-au spus părinţii că, de fapt, era mai bine pe atunci. Sînt convinsă că era mai bine, nu-i aşa?“ Un tip cu chelie, de vreo 50 de ani, un fel de Bourvil, să zicem, o priveşte ironic. Cu un zîmbet subţire, îi spune: „Doamnă, pe atunci femeile mureau încercînd să facă avort acasă. Iar spitalele nu aveau nici măcar căldură. Bolnavii stăteau cu pulovere şi cu halatele de molton pe ei. Exista un singur post de televiziune care transmitea două ore pe zi numai figura conducătorului iubit. Sînt convins că acum, numai şi dacă v-ar tăia cineva Internetul, vi s-ar părea o adevărată catastrofă“. „Nu-i adevărat, domnule! Catastrofă e ce se întîmplă cu tinerii ăştia care stau toată ziua cu jocurile. Nu vedeţi ce se întîmplă? Vă place aşa?“ „Bine, doamnă, asta-i altceva. Ţine de fiecare şi e o problemă mondială, nu are legătură cu regimul politic.“ „Pe vremea aia“ – intervine iar Jean Gabin – „nu murea nimeni de foame. Toţi aveau frigiderul plin, chiar dacă găseai lucruri scumpe în magazine. E inadmisibil să moară oameni de foame sau din lipsă de asistenţă medicală. Uitaţi ce coadă e aici.“ 
 
Un tip pirpiriu, de o seriozitate comică, cu o şapcă roşie pe vîrful capului (Louis de Funès?), abia sosit de undeva de pe culoarele spitalului, se bagă în vorbă, cu o voce piţigăiată: „Avea dreptate Vadim, domnule. Da’ a murit, săracul“. „Păi, ce, credeai că era nemuritor?“ – exclamă Bourvil, cu acelaşi zîmbet subţire. „Lasă-l, domnule, pe Vadim“ – continuă Jean Gabin, cu un aer suveran. „Eu vă spun că la comunişti concediul era concediu, salariul era salariu, pensia – pensie. Nu se atingea nimeni de ele. Închide, domnule, uşa, că ne trage curentul. Păi, n-ai găsit-o închisă? De ce-o laşi deschisă? Ei, drăcie! Aaaşea, cum spuneam… pe atunci nu aveai voie să nu munceşti. Munca era asigurată prin lege. Cine nu muncea era arestat. Păi, acuma uită-te cîţi n-au de lucru.“ „Ai dreptate, domnule“ – zice Louis de Funès –, „mie comuniştii mi-au dat o pensie bună, de 2400 de lei, şi ăştia mi-au tăiat-o acum, în anii ăştia.“ „Da, domnule, e un dezastru. Trebuie să fii orb să nu-ţi dai seama. Ştiu că pe atunci nu se găseau unele lucruri, aşa cum zice domnu’. Dar acum, că se găsesc şi te uiţi la ele fără să poţi să le cumperi, nu-i tot aia? E chiar mai rău. Ştiţi ce? Noi ne-am cîştigat libertatea să murim de foame. Asta-i tot ce-am cîştigat.“ „Ştiţi cum sînteţi dumneavoastră?“ – zice Bourvil. „Sînteţi ca unul care a crescut într-o cuşcă. Aţi fost obişnuit cu ce vi s-a dat, cu raţia aia zilnică minimală, cu care n-aţi murit. Şi cînd vi s-a dat drumul, n-aţi ştiut ce să faceţi cu libertatea, că nu eraţi obişnuit.“ „Eu, dacă vreţi să ştiţi, am fost mereu la mare, la munte, în fiecare an. N-am stat în nici o cuşcă.“ „Aţi fost poate şi pe Coasta de Azur?“ „Ei…“ 
 
Uşa biroului se deschide şi se stîrneşte rumoare. Fiecare ştie că se mai apropie cu un sfert de oră de mult aşteptatul moment al internării. E scos afară un tip întins pe o targă, cu un picior plin de sîrme şi şuruburi, şi intră o doamnă. „Uite că domnul de pe targă era înăuntru“ – zice Jean Gabin. „Nici n-am văzut cînd a intrat. Vezi, dacă au făcut scandal? I-a primit înaintea noastră.“ „Poate era un caz mai urgent“ – zice femeia. „Ce, noi nu sîntem cazuri urgente?“ – replică Bourvil. „Nu de la scandal se trage“ – zice Jean Gabin. „Să ştii că i-a dat ceva brancardierului ăluia mic, negriciosul ăla, şi el l-a băgat mai repede. Parcă nu ştim noi cum merg treburile…“ „Păi, comuniştii dumitale ne-au învăţat aşa.“ „Vezi-ţi, domnule, de treabă.“ 
 
Cîteva becuri de pe hol, aprinse în timpul zilei, se sting brusc. Din micul birou de internări fără geamuri se aude o exclamaţie. Uşa cabinetului se deschide şi în întunericul dinăuntru se vede cum o asistentă încearcă să încheie operaţiunea de recoltare a sîngelui de la doamna abia intrată, la lumina telefonului. E pană. Cineva strigă după un electrician. Lumea oftează descumpănită. Pentru fiecare, momentul internării pare că se îndepărtează iarăşi, pe termen nedefinit.