De vreo zece ani încoace, în fluxurile de știri internaționale importante apare, cu o oarecare regularitate, cîte un episod al conflictului dintre autoritățile americane și sistemul bancar elvețian. Probabil că foarte puțini sînt aceia care au acordat atenție unor asemenea știri și chiar mai puțini cei care au și înțeles despre ce e vorba, dată fiind și cunoscuta meteahnă a presei de a nu oferi background-ul corespunzător. Așa că te poți întreba, pe bună dreptate, ce or avea de împărțit autoritățile din Statele Unite cu renumitele bănci elvețiene.

La rădăcina acestui conflict stă un finanțist american pe nume Bradley C. Birkenfeld, avînd bunici originari din România interbelică. Birkenfeld, cetățean american, a lucrat ani de zile ca bancher în Elveția, unde a văzut cu ochii lui, ba chiar a participat la practici bancare prin care oameni foarte bogați din America (și nu numai) erau atrași să-și depună banii în bănci elvețiene, în așa-numite conturi cu parolă, acolo unde, sub protecția legilor elvețiene privind secretul bancar, nimeni nu-și putea vîrî nasul. Și bineînțeles că în cele mai multe cazuri era vorba de bani nedeclarați la fisc. Cu alte cuvinte, Elveția era un paradis fiscal și băncile ei profitau de bani nedeclarați, ba chiar vî-nau oameni bogați din întreaga lume cărora le ofereau soluția de a-și ascunde banii față de autoritățile fiscale din diferite state. Deși ăsta e un secret știut de toată lumea, nimeni pînă la Birkenfeld nu a îndrăznit să-l dezvăluie din interior, cu dovezi concrete.

Bancherul a intrat întîi în conflict cu mai-marii colosului financiar mondial numit UBS (Union Bank of Switzerland), începînd să pună șefilor lui întrebări despre legalitatea unor proceduri pe care el și colegii lui din această bancă erau îndemnați și antrenați să le practice. Neobținînd răspunsuri clare și bănuind că, în cazul unui control serios, banca s-ar fi spălat pe mîini aruncînd vina în cîrca angajaților, Birkenfeld s-a prezentat la Departamentul de Justiție al Statelor Unite cu toate datele pe care le deținea. Așa se face că a ajuns unul dintre cei mai celebri așa-numiți avertizori de integritate din istorie. Dar lucurile n-au fost deloc simple.

Marea surpriză (sau poate nu) a fost că procurorul de caz din Statele Unite n-a vrut să-i acorde nici un fel de imunitate lui Birkenfeld, expunîndu-l legilor elvețiene, ba mai mult, l-a pus chiar sub acuzare în Statele Unite. Dezvăluirile sale afectau, evident, multe persoane sus-puse. Povestea se pretează perfect unui scenariu hollywoodian. De altfel, Birkenfeld a scris o carte despre întreaga istorie – Lucifer’s Banker –, tradusă și la noi, la Editura Minerva, sub titlul Bancherul Diavolului cum am distrus secretul bancar elvețian, care se citește ca un roman de spionaj. Ca urmare a acuzațiilor procurorului Downing, Birkenfeld a fost condamnat și a făcut aproape trei ani de închisoare la -Schuylkill. În plus, e clar că a devenit unul dintre oamenii cu cei mai mulți dușmani periculoși de pe planetă. A dezvăluit că numai din Statele Unite existau 19.000 de persoane cu conturi parolate (doar la USB), totalul conturilor acestor persoane la respectiva bancă fiind de 52,000. Ca urmare a informațiilor sale, fiscul american a recuperat în mod direct taxe de aproape 800 de milioane de dolari și în mod indirect cu mult peste zece miliarde de dolari. Guvernul american și ulterior cele ale altor state puternice au început să preseze Elveția să renunțe la secretul bancar. De aici știrile de care vorbeam la început. Se pare că lucrurile s-au schimbat mult, că e mai greu acum să-ți ascunzi de fisc banii în băncile elvețiene care, pe de altă parte, au primit o serioasă lovitură (de imagine, la bursă etc). Ca orice actor de pe piață, și băncile au tendința de a obține cît mai mult, uneori ocolind reglementările. Birkenfeld povestește o mulțime de asemenea lucruri. De exemplu, spune că după ce atrăgeau cîte un bogătaș să-și depună sume enorme la ei, bancherii se gîndeau să facă în așa fel încît omul să nu-și mai poată scoate banii. Chiar așa! Inventau depozite la termen și tot felul de chichițe. Cînd deponentul voia să-și scoată din bani, care de obicei se simțea și cu musca pe căciulă și semnase unele contracte fără să le citească prea bine, era pus în fața unor obstacole. Se ajungea la un „compromis“ prin care banca se oferea să-i dea un împrumut (din propriii lui bani!) la care el plătea și do-bîndă. Nu e ceva nou, dacă ne aducem bine aminte, o metodă aproape identică folosea și moș Costache în relația lui financiară cu Felix (în Enigma Otiliei).

În fine, povestea lui Birkenfeld, care e cu happy-end, dovedește cît de mult face un singur om inteligent și hotărît. După ce a ieșit din închisoare, spre oroarea mulților săi dușmani, a primit din partea fiscului american o recompensă de 104 milioane de dolari, calculată ca procent din banii recuperați în urma denunțului său. O recompensă care nu era instituită cînd el a pornit lupta împotriva secretului bancar elvețian. Pe de altă parte, Bradley Birkenfeld mărturisește că milioanele primite erau aproape inimaginabile, mult mai multe decît ar fi putut cîștiga vreodată ca bancher elvețian. Și își încheie povestea cu o declarație făcută mai în glumă, mai în serios: „E un fapt istoric bine cunoscut că Elveția nu a fost niciodată invadată cu succes… pînă am apărut eu“.