Un text din acest dosar al Dilemei vechi mi-a adus aminte de aventura comunicărilor de dinaintea telefoanelor mobile. În primul rînd că, pe vremea comuniștilor, cum mulți încă probabil își amintesc, pînă să ți se instaleze un „post telefonic” în locuință dura luni de zile sau chiar ani. Trebuia să faci cerere, să aștepți să ți se aprobe și apoi, după altă așteptare, să vină cei de la telefoane care-ți instalau aparatul propriu-zis. Prin multe sate sau locuri mai izolate, oamenii nu reușeau niciodată să aibă parte de propriul telefon. Foloseau, totuși, această minune a tehnicii, inventată încă din 1876 de Graham Bell, foarte rar, cînd se duceau la cel mai apropiat oficiu poștal. Ca să dai un telefon acasă din  altă localitate, trebuia să mergi la poșta din acea localitate, să faci o comandă la un ghișeu – unde stăteai la coadă – și apoi să aștepți, uneori zeci de minute, alteori și mai mai mult, pe o banchetă sau în picioare, pînă cînd o auzeai pe funcționară strigînd (de regulă, cu o voce nazală caracteristică): „Constanța ‒ cabina 3, Bucureștiul ‒ cabina 1, Ploieștiul ‒ cabina 4“ și așa mai departe.

De la un moment dat, în unele orașe mai mari a început să se poate telefona direct dintr-o cabină, folosind fise de un leu sau de trei lei. În comune au rămas însă pînă la Revoluție, și chiar după, acele oficii în care doar funcționara îți putea face o legătură interurbană. În satele mai izolate exista, în cel mai bun caz, un singur telefon, instalat la cineva acasă, la care apelau toți vecinii în caz de urgență. Știu că lucrurile astea le pot părea acum celor tineri o poveste de-a dreptul ancestrală.

Student fiind, înainte de 1989, mă aflam într-o „practică agricolă”, așa cum se făceau atunci, împreună cu colegii mei, la Cochirleni. Era un sat dobrogean, vestit pentru asemenea practici, în care studenții și profesorii din mai toate facultățile universității din București culegeau struguri, timp de vreo două săptămîni, toamna. Mergeam cu trenul pînă la Cernavodă și de acolo luam un autobuz pe un drum prăfuit. Un praf cum n-am mai văzut vreodată, ca un nisip foarte fin așternut peste tot, cu grosimi chiar și mai mari de o palmă. Viile acopereau zona ușor delurită, cît vedeai cu ochii, pînă pe malul drept al Dunării. Noi trebuia să culegem struguri albi, pe care-i puneam în niște lădițe făcute din stinghii, un soi de masă, de rangul doi, meniți a fi exportați, după cum aflaserăm, în alte țări din „lagărul socialist”. Erau niște struguri cum rar vedeai pe vremea aceea prin piețele românești. Exista un soi chiar și mai bun, de care însă nu eram lăsați să ne atingem noi, studenții. Nu eram considerați destul de calificați sau de serioși pentru așa ceva. Strugurii aceia erau pentru export în Vest, în țări occidentale, și erau culeși de oameni experimentați din zonă, care aruncau orice bob stricat și înfășurau codițele fiecărui ciorchine cu staniol, pe care-l așezau „artistic” în lădiță. Pentru noi, asta era o dovadă directă a ierarhiilor nivelului de trai, a felului în care erau împărțite categoriile de consum în Europa: piața occidentală era cea mai bună și mai pretențioasă, cea a celorlalte țări comuniste venea pe locul al doilea, iar ce rămînea, dacă mai rămînea, era repartizat pentru piața internă românească. Eram tot pe ultimul loc, ca și acum, dar cu mult mai mult în urma celorlalți.

Dormeam în niște barăci insalubre în paturi suprapuse, cu toalete comune în care nu se putea intra din cauză că erau înfundate și pline de apă, și nu numai... Noroc cu natura din jur. La masa de dimineață primeam un ceai ca la armată, cu o felie de pîine neagră și puțină marmeladă. La prînz ni se servea o zeamă ca la pușcărie și o feliuță de salam prăjit care nu depășea dimensiunile unei monezi de cinci lei de atunci. Nu-mi aduc aminte să fi existat cină. Și, evident, noi ne hrăneam cu struguri. După multe zile de stat în acele condiții, ni se făcea dor de casă, voiam să vorbim cu părinții. În cîte o seară, formam cîte un grup și plecam la Rasova, o comună aflată la cîțiva kilometri, pe malul Dunării, unde era un mic oficiu poștal, o magherniță. Intram acolo și-i ceream pe rînd oficiantei să ne facă legătura acasă. O am și acum în minte pe femeia aceea de la țară cu basma, învîrtind manivela telefonului, după care cerea cu voce nazală: „Bucureștiul, răspunde, te rog, Bucureștiul!”. Așteptam înfrigurați legătura, privind fascinați nestăvilita curgere a Dunării din fața noastră.