Un pilon de ciment pentru o fundație a trecut chiar prin fața unei fresce cu Sf. Petru, iar în 1956 s-a anunțat oficial descoperirea unei noi catacombe creștine, sub Via Dino Compagni din Roma (pe unde trecea în antichitate Via Latina). Cu cele 50 de fresce ale ei, e una din sursele noastre esențiale pentru pictura antichității tîrzii. Că majoritatea frescelor au subiecte din Vechiul Testament, e ceva normal. Ciudată însă e inspirația din mitologia păgînă, evidentă în numeroasele scene cu Heracle; apar și cîteva divinități, ca Atena. Putem recunoaște după aceste scene membrii păgîni ai unei familii senatoriale recent convertite la creștinism? Sau prin ele se făcea chiar o declarație anticreștină, a unor paseiști precum, ceva mai tîrziu, cei din cercul lui Symmachus? Erau cei înmormîntați acolo creștini pentru care Heracle era asimilabil lui Hristos? Erau oare neoplatoniști?

Deși imaginile lui Heracle au dus la tot felul de controverse despre natura eclectică a creștinismului timpuriu, de departe cea mai discutată dintre fresce rămîne așa-numita Lecție de Medicină. Ce vedem: un grup de bărbați în mantii albe sînt așezați în semicerc în jurul unui (să-l numim) magistru. În fața lor, întins pe pămînt cu fața în sus, pare a fi corpul gol al unui adolescent cu abdomenul acoperit de o pată albastră sau neagră, poate o rană. Cineva din suita magistrului folosește o vergea lungă și subțire pentru a le arăta celor de față un punct chiar deasupra rănii.

Unul din testele cele mai grele pentru erudiți mi se pare reconstituirea înțelesului unei scene obscure și neconvenționale din arta antică. În ansamblu, eforturile lor pot părea că au o splendoare amuzantă, totuși foarte instructivă metodologic. Arheologul care a condus săpăturile, Antonio Ferrua, a ajuns la concluzia că aici fusese înmormîntat un medic care a dorit să fie reprezentat realist, într-o lecție de chirurgie sau de anatomie. Fresca l-ar arăta deci ca magistrul-chirurg sau cel care ajută, cu vergeaua, la o demonstrație medicală. Din capul locului, e remarcabil că Ferrua, preot iezuit, a avut curajul să opteze pentru o interpretare non-religioasă. Alții, din instituții academice seculare, au văzut imaginea ca reflectînd episoade biblice. S-a propus repede, cum era de așteptat, că avem de a face cu învierea lui Lazăr. Felul în care stau laolaltă bărbații, unii tineri, alții maturi, seamănă într-adevăr cu grupul de apostoli din arta creștină; dar, între alte neconcordanțe, Hristos nu apare niciodată, într-un episod din timpul vieții, purtînd un veșmînt filozofic care să-i dezgolească pe jumătate bustul. Ar putea fi apoi vorba de regele Asa, din linia lui David, care a murit bolnav de picioare și care „nici la boala sa n-a căutat pe Domnul, ci pe doctori“ (Paralipomena 16:12). Într-adevăr, labele picioarelor cadavrului sînt foarte greu de distins, dar nu se poate afirma că asta a fost intenția pictorului, iar nu o stîngăcie sau un capriciu al conservării. După altă ipoteză, decedatul este Iuda Iscarioteanul. În Faptele Apostolilor (1:18) se spune, în contradicție cu varianta spînzurătorii, că Iuda „căzînd cu capul înainte, a crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele“. Asta ar explica deci rana – nu însă și alte elemente. La fel de improbabilă este aici o reprezentare a viziunii lui Iezechiel, cu cîmpul plin de oase uscate care redevin trupuri, sau a creării lui Adam.

O interpretare religioasă dintr-o cu totul altă direcție a propus un celebru istoric al artei vechi, care vede aici o scenă legată de obiceiul „incubației sacre“: un pelerin bolnav doarme în templul lui Esculap (Asclepios grec) și zeul i se înfățișează într-o viziune pentru a-l vindeca. Incizii abdominale apar într-adevăr pe micile torsouri de teracotă oferite de acești pelerini în templul lui Esculap din Roma; pe aceste modele se pot distinge și organele interne. (Într-un sanctuar antic cu profil medical de lîngă Roma s-au descoperit vreo 6.000 de membre de ceramică, oferite de cei cu beteșuguri.) Esculap e încă popular la Roma în secolul IV, iar împăratul Iulian Apostatul era foarte atașat de el. Domnia lui acoperă ultimii ani de folosire a catacombei – poate o coincidență, poate nu.

Poate cea mai interesantă interpretare a scenei este filozofică, și recunoaște în ea o demonstrație neoplatonică a separabilității sufletului de corp. Fresca s-ar baza în acest caz pe un pasaj dintr-un tratat al unui discipol mai mistic al lui Aristotel. (Pasajul e păstrat pentru noi la filozoful neoplatonician de secol V Proclus, dar contemporanilor catacombei trebuie să le fi fost cunoscut din co-doctrinarul său, Porfir.) Acolo se înregistrează o experiență practică pentru a dovedi separabilitatea sufletului. Aceasta era făcută, în prezența lui Aristotel, de cineva rămas anonim, folosind o baghetă „conducătoare de suflete“ pe un băiat adormit. S-ar explica astfel de ce, în scena noastră, nici magistrul (Aristotel), nici ceilalți participanți nu se uită la cadavru, ci undeva în sus, la sufletul care se ridică. Într-o lecție de anatomie, lumea nu s-ar uita pe pereți. Pentru pata neagră de pe abdomen trebuie atunci căutată altă explicație, dacă nu cumva ar putea fi legată și ea de textul citat de Proclus, ceea ce ar fi sinistru. Asta pentru că acolo ni se spune că, atîta timp cît sufletul n-a fost adus înapoi în trupul băiatului, el era complet insensibil și nu răspundea nici la lovituri (așa e tradus de obicei un pasaj greu inteligibil din text).

Culmea e că, formal, cum au observat mai multe studii, poate cele mai bune paralele pentru fresca din catacomba Dino Compagni sînt reprezentările medievale ale unei disecții, în care profesorul, mai retras, explică, un asistent face inciziile, iar un altul arată publicului, cu o baghetă, organele și țesuturile despre care se vorbește. Încerc un comentariu săptămîna viitoare. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.

Foto: frescă din Templul lui Esculap, Roma, Web Gallery of Art