Ce faine sînt zilele astea. Ce luminoase sînt feţele unor cetăţeni care s-au orientat în viaţă, au ţinut morţiş să lucreze prin televiziuni, chestia le-a ieşit, iar acum îşi fac numărul cum ştiu ei mai bine. Se panichează în direct, se oţărăsc la camerele de luat vederi, de ai senzaţia că sînt gata să-ţi dea un cap în gură, consumă cu o voluptate sinistră puhoiul de nutreţ ştirist, anunţă cu aplomb inegalabil catastrofa, vestea proastă, şi compătimesc solidar cu întreaga planetă, care cască ochii cît cepel. Euforia anunţării veştilor proaste nu e un ospăţ măreţ doar prin părţile noastre. Toată lumea pare gata să se automutileze cu entuziasmul anunţării şi comentării catastrofelor. La noi însă, chestia asta are ceva din arta desăvîrşită a şopîrlismului şi din tichia de mărgăritar specifică ştiinţei noastre de a boci, în timp ce facem cu ochiul către public. E clar că n-om fi singurul loc de pe planetă unde palpită vivacitatea asta bizară în preajma veştilor proaste şi a parastaselor. Dar dacă s-o face vreodată un clasament mondial al consumului de falsitate şi de panseuri înţelepte pe timp de doliu, e aproape sigur că apucăm un loc meritat în primii trei. Pentru că, da, ipocrizia nu e o invenţie românească. Dar imaginea comandourilor de păririşti de la noi, abonaţi la deconstruirea profesională a fiecărui eveniment de la emisiunile de ştiri, permanent proptiţi în block-start, gata să sprinteze spre explicarea fără dubii a luminii şi a întunericului, a apei calde şi a mersului pe jos, imaginea asta are atîta culoare şi vervă, încît cu greu poate rata un premiu la orice competiţie din lume.

Amy Winehouse a murit şi, teoretic, ar fi trebuit să dea lovitura în presa de la noi, dar n-a reuşit să prindă nici măcar o fărîmă din spaţiul de care s-a bucurat sinuciderea Mădălinei Manole. E normal. N-a fost pe-aici, n-a călcat pe la Festivalul de la Mamaia şi nici pe la Cerbul de Aur. Pentru invitaţii de la OTV, pronunţarea numelui Winehouse e o probă de sport extrem, iar pentru cititorii titlului senzaţional din fiecare seară, e motiv clar de strabism galopant sau de luxaţie de nerv optic. De succes mult mai mare decît moartea cîntăreţei se bucură însă celebrul club al celor care au murit la 27 de ani. E motiv de speculaţii faine, de chemat numerologi, ghicitoare, profailări şi clarvăzători care au auzit de Kurt Cobain, Jimi Hendrix şi Janis Joplin, exact în aceeaşi măsură în care Iri şi Moni au auzit de Noam Chomsky. În plus, dacă n-a fost să aibă noroc în viaţă, minunata cîntăreaţă n-are noroc nici în moarte, stingerea ei nimerindu-se prea aproape de ieşirea la rampă a Dementului de la Oslo şi de faptele de arme ale tinerilor purtători de săbii, odraslele primarului de la Deta. Ghinion mare şi pentru cîţiva solişti, compozitori şi specialişti în toate, care abia au apucat să spună cîteva păreri pricepute, din care să se înţeleagă că sufletul de artist e universal nefericit şi neînţeles.

Dar a venit, glorios, misteriosul Breivik de la Oslo. A ras tot în jurul lui. Vreme de trei zile, nici o veste proastă n-a mai putut să-şi iţească ţeasta în proximitatea dumnealui. Pe la televiziuni, guri hămesite de cifre grase, de victime cîtă frunză şi iarbă, au crescut ca aluatul de cozonac şi-au luat-o la sănătoasa, cu vorbe mari, pe calea litaniilor obişnuite în caz de catastrofă. În situaţiile astea, doamnele, domnişoarele şi domnii ştiutori de toate se comportă ca nişte grupe din trupele speciale, perfect antrenate pentru misiunile pe care le au de executat. Se trezesc şi se echipează extrem de repede, se reped la rastelul cu cuvinte potrivite pentru astfel de situaţii şi găsesc instantaneu calea spre televiziuni, unde trag, din toate poziţiile, cu cuvintele din dotare. Iese un măcel care concurează serios realitatea de la faţa locului. Pentru că aşa trebuie să iasă. Altminteri, care mai e şpilul? Dacă n-ai fost acolo, să vezi cum mor oamenii în jurul tău, n-are nici un farmec. Ei bine, cu un pic de efort şi îngroşare de vene, cu oamenii potriviţi la locurile potrivite, cu arsenalul de vorbe bine alese şi verificate în toate situaţiile, reuşim să aducem oroarea în casa omului, la o calitate cel puţin rezonabilă. În plus, la desert mai amintim şi că „România se afla pe harta criminalului“. Asta, aşa, cu fineţe, ca să ţinem poporul şi după publicitate. Şi să-i spunem pe urmă că, de fapt, Bestia de la Oslo era pe spate după Vlad Ţepeş, pe care-l considera un mare meseriaş. Mai amintim pe finesco şi că cel mai bun prieten al Dementului e ungur. Şi nu uităm să spunem şi să arătăm în amănunt, de vreo patru zeci de mii de ori, cum a procedat Monstrul cu chip de om. Asta ca să fie clar şi să ţinem minte exact cum se face. Noroc cu săbiile de la Deta, care l-au dat jos pe Breivik din ierarhie şi au întors povestea pe tradiţionalele noastre tărgi de la urgenţă şi în legendarele birouri de la Ministerul de Interne.

Pe urmă, vin glorios „a ţării steaguri“, plictisiţii de serviciu, teoreticienii hipsterizaţi, experţii în cîmpuri semantice contemporane, care ştiu să aşeze orice nedumerire a oricui, orice întrebare, dubiu, nelinişte manifestată pe ici şi pe colo, într-o matrice a întîrzierii procesului nostru de sincronizare cu lumea contemporană. Cu alte cuvinte, dacă zici că mîrlănia de prin nu ştiu care spoturi publicitare face rău, eşti anacronic şi conformist. Iar dacă zici că isteria mediatică a prezentării catastrofei, obsesia patologică a transformării criminalului în personaj şi reluarea maladivă, zile în şir, a meliţării raţionamentelor sinistre ale unui tip defect încurajează profund nevroza, atunci eşti inadecvat, purist sau, în cel mai bun caz, naiv. E mişto să stai şi să faci pe detaşatul, pe recele şi pe sincronizatul. Dar, dacă ăsta e mersul lumii, în ce-or mai fi specialişti domnii ăştia, din moment ce tot ce se întîmplă e… normal? 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.