Puterea metreselor regale în istorie nu e de neglijat. De-a lungul timpului a existat un fel de tradiție a acestor amante, ba chiar o adevărată instituție la curțile monarhilor europeni. Titlul de maîtresse-en-titre, după conceptul franțuzesc, era pe cît de important, pe atît de greu de obținut. Regii își alegeau deseori soțiile din motive politico-diplomatice, de obicei dintre prințesele caselor regale sau imperiale vecine, iar acestea nu erau întotdeauna pe gustul lor. De exemplu, după ce și-a văzut viitoarea mireasă, Caterina Braganza, prințesă de Portugalia, crescută într-un catolicism strict, Carol al II-lea al Angliei ar fi spus unui prieten: „Am crezut că mi-au adus un liliac, și nu o femeie”.  

După căsătorie, reginele aveau adesea probleme de integrare la noua lor curte și, nu de puține ori, se vedeau obligate să se pună bine cu amanta soțului, pe care o găseau deja de mult instalată la curte.

„Pentru ca regina să devină pe termen lung un personaj influent la Curte, avea nevoie de susținerea fermă a soțului ei. Dar susținerea reginei de către rege era condiționată, depinzînd de cît de frumos o trata regina pe amanta lui.” Cel puțin așa scrie Eleanor Herman, o deja celebră autoare de cărți de istorie, în volumul tradus la noi de Editura Litera sub titlul În pat cu regele. 500 de ani de adulter, rivalitate, răzbunare și luptă pentru putere. O istorie a amantelor regale.  E o istorie documentată amănunțit și în același timp foarte spumoasă și plină de umor („sexy, răutăcioasă și amuzantă”, după cum a fost caracterizată în New York Times), care se citește cu zîmbetul pe buze.

Autoarea spune că datele istorice despre amantele regale sînt destul de puține pînă pe la începutul secolului al XVI-lea, dar că ele „sporesc exponențial” odată cu înflorirea Renașterii. În secolele următoare, povestește Eleanor Herman, „funcția amantelor regale era aproape la fel de oficială ca aceea a prim-ministrului. Se aștepta de la amantă să aibă anumite îndatoriri – sexuale și de altă natură – în schimbul titlurilor, pensiilor, onorurilor și al unei poziții influente la Curte. Ea sprijinea artele – teatrul, literatura, muzica, arhitectura și filozofia. Își folosea farmecul ca pe o armă împotriva ambasadorilor străini. Ea era cea care îl liniștea pe rege cînd acesta era furios, îl înveselea cînd era deznădăjduit, îl încuraja cînd se simțea slab. Ea participa zilnic la slujbele religioase, le dădea de pomană săracilor și își dona bijuteriile pe timp de război”.

Carevasăzică, nu doar că amanta regelui nu era o persoană ținută ascunsă, neștiută de nimeni, cum s-ar putea crede, ci dimpotrivă, avea obligații publice. Și nu era deloc ușor să fii amantă regală, ba, din amintita istorie, reiese că uneori era chiar mai simplu să fii regină. Nebunia și mai mare era că nu doar unele regine au fost neglijate de către regi, dar chiar și unele amante principale erau neinteresante sexual pentru ei. După cum povestește Eleanor Herman, marchiza de Pompadour, de exemplu, celebra metresă a lui Ludovic al XV-lea, era frigidă, iar „Pentru a compensa prestația de dorit din timpul nopților, pe timpul zilei, (...) își dedica fiecare clipă amuzării unui monarh care se plictisea repede”. După moartea marchizei de Pompadour, locul ei la curtea lui Ludovic a XV-lea a fost luat de o altă amantă cu nume celebru, fostă prostituată pariziană: Madame du Barry. Nu „la fel de inteligentă precum predecesoarea”, dar mai frumoasă, spune autoarea istoriei.

Unele asemenea amante nu doar că au devenit celebre, dar au făcut și istorie. Se pare că Mary, contesa de Waldersee, avea o influență atît de mare asupra lui Wilhelm al II-lea al Germaniei (deși era mai vîrstnică decît mama lui), încît a contribuit decisiv la înlăturarea puternicului cancelar Bismarck, în 1890. Cu secole bune înainte, Diane de Poitiers, amanta lui Henric al II-lea al Franței, numea miniștri și semna decrete cu numele său lipit de cel al regelui: „HenriDiane”. Amanta unui alt Henric, al IV-lea, Gabrielle d’Estrées, a reușit să împiedice în ultima clipă un război între armata regelui și cea a ducelui de Mercœur, care conducea Bretania. Au fost desigur și amante regale foarte hrăpărețe: lady Castlemanie, care „se autoservea” cu bijuterii din trezoreria regelui Carol al II-lea, aflată în Turnul Londrei, e poate cel mai clar exemplu. Ea ajunsese să poarte chiar și bijuterii ce fuseseră făcute cadou reginei.

Moartea regelui, observă autoarea cărții, era de multe ori momentul în care regina putea prelua controlul. Amanta era înlăturată și de obicei ajungea la o mînăstire.

Evident, privită din perspectiva unei asemenea întregi tradiții, povestea contemporană dintre prințul Charles și Camilla Parker-Bowles, care i-a fost amantă și apoi i-a devenit soție, poate apărea într-o cu totul altă lumină. Ce știe Eleanor Herman este că, pe numele ei de fată, Camilla Shand este chiar strănepoata lui Alice Kapel, ultima amantă a lui Eduard al VII-lea. S-ar putea comenta că dinastiile regale au parcurs istoria în paralel cu dinastii de amante. În lumina aceleiași „tradiții”, situația în care a fost pusă prințesa Diana nu mai apare deloc ca fiind ceva neobișnuit, ba chiar devine cît se poate de clasică. La fel ar fi și povestea dintre Carol al II-lea al nostru și „duduia” Lupescu. Istoria lui Eleanor Herman „nu bate” însă pînă în România.

Cartea ei e totuși foarte consistentă, plină de situații paradoxale și de amănunte incredibile, deseori amuzante, uneori cam scîrboase. O istorie vie și adevărată, aflată la polul opus acelora rigide și schematice din manualele școlare după care, așa cum scriam săptămîna trecută, a învățat generația mea.