În ultimul an am fost la zece licee din București, Constanța, Brașov și Iași ca să povestesc cu ce se ocupă arheologia. Eh, ca să iasă zece am inclus aici și un liceu unde, de fapt, am vorbit despre literatură, dar cînd a venit rîndul întrebărilor, un elev sastisit, pe bună dreptate, de proză m-a întrebat despre săpături. Așadar, la adăpostul numărului astfel rotunjit, două vorbe fără nici o structură despre aceste întîlniri.

1) Mi-a fost frică degeaba. Liceenii nu au creste verzi, nici costume de cosmonauți, nici nu intră cu Hummer-ul în clasă. Sînt oameni normali, cărora nu li se potrivește mai nimic din ceea ce spunem despre „tineretul din ziua de azi“. Aș vrea să pot spune chestii oribile despre ei, pentru ca articolul meu să aibă impact, dar nu am ce. Sînt zvelți, frumoși, timizi și respectuoși, mai mult decît eram noi la vîrsta lor (poate asta trebuie să le reproșăm). Se lasă adunați cu forța de profesori în sălile de festivități, ca nu cumva invitatul să nu aibă public. Schimbări sînt, totuși. Pe vremea mea, cei buni plecau din țară la terminarea facultății; ei pleacă direct după terminarea liceului. Altă schimbare – ei pun întrebări. Cînd eram în liceu și participam la un eveniment, ordinea corectă a cuvintelor întrebării pe care mi-aș fi dorit s-o adresez îmi venea în minte în anul trei de facultate. La una dintre întîlnirile astea mi s-au adresat 50 de întrebări din public, vii și vesele. La o conferință științifică primești o singură întrebare, care sună așa: „Am scris și eu pe tema asta“.

2) Arheologia e interesantă pentru ei. Ruinele sînt bune pentru gîndit. Asta înseamnă că în zece-douăzeci de ani, și datorită lor, n-o să le mai meargă celor care își bat joc de situri antice, prin vandalism sau prin obstrucționarea arheologiei preventive. Îi interesează implicațiile politice și financiare ale arheologiei, legăturile ei cu derapajele naționaliste, încasările din turism, genocidul cultural, educația digitală și conservarea prin modele 3D. Istoria o duce prost în școli, și un pic de arheologie, cu imagini și colecții didactice de artefacte, ar putea fi șmecheria care face elevii atenți, un catalizator măcar, chiar dacă arheologia nu e studiată independent decît la universitate. O țară în care ieși din școală cu convingerea că istoria e plictisitoare e ca o țară în care doctorul îți recomandă să te apuci de fumat.

3) Dacă învățămîntul public ar deveni răspunderea exclusivă a statului – cum, chipurile, este – ar fi dezastru. Învățămîntul mi se pare uneori ținut în spate de eforturile uriașe și anonime ale părinților. Sigur că la liceu elevii nu mai sînt aduși de mînă de părinți, dar chiar și acolo rolul asociațiilor de părinți are importanța lui pentru ca ceva să se miște în direcția corectă. (Nu mă îndoiesc că unii părinți sînt enervanți pentru profesori. Și nu mă îndoiesc că voi fi și eu unul dintre ei.) Dar dacă ar trebui desenat un logo pentru școala românească, unul care să apară în dreapta sus pe orice document oficial, de la hotărîri ale Ministerului Educației la foile pe care scrii lucrarea de Bac, el n-ar avea vreo legătură nici cu elevul, nici cu profesorul – ar fi mama care face ghiozdanul.

4) Nu mai înțeleg nimic despre distincția real – uman, în ceea ce privește competențele în orice caz. Cei de la uman întreabă de Carbon 14, cei de la real, dacă arheologii au descoperit țesătura razelor lunii. Realul pare să aibă totuși o permanentă nostalgie după uman.

5) Voluntariatul în România este o plăcere și o pacoste. Unii te primesc cu brațele deschise, alții îți fixează ei data la care te pot primi să faci micul tău circ: am avea ceva liber miercuri la ora 9. Unii nu se lasă așa ușor duși de nas, știu că urmărești tu ceva dacă vrei să le vorbești elevilor despre arheologie; poate plănuiești să intri în politică? Alții nu știu cum să te mai firitisească pentru că ai acceptat să dai ceva pentru copiii lor (un profesor s-a suit în mașină și a plecat să caute un loc liber pe străduțe, ca să-i pot lua eu locul de parcare). Un lucru e clar – cancelariile de liceu sînt locuri absolut deconcertante, unde stau pe scaun unul lîngă altul profesori înrăiți și suficienți alături de suflete bune ca pîinea caldă. Eu, ca voluntar, scap în orice caz de presiunea de a livra vreun produs extraordinar, presiune care altminteri m-ar crispa. Pot așadar să vorbesc relaxat cu elevii, ceea ce, pînă la urmă, e tot ceea ce ți se cere. Nu sînt chiar foarte relaxat. Un profesor care-mi citise un text despre graffiti obscene la Pompei mi-a sugerat stînjenit să nu aduc vorba despre asta, ca să nu fie probleme. M-am ferit să-i fac pe elevi, prin prezentarea mea, să-și piardă inocența chiar înainte de Bac și m-am limitat ca, din cînd în cînd, să arăt o fotografie cu un schelet, iar lumea, pînă atunci apatică,
și-a scos deodată telefoanele și l-a fotografiat.

6) Publicul sună altfel, la liceu. Zumzetul, aplauzele și rîsul parcă sînt mai puțin artificiale. Clădirile liceelor au și ele ceva nemaiîntîlnit, ca muzeele. Universuri concentraționare dichisite.

(Va urma după încă zece întîlniri)