Dacă faci o greșeală, ești terminat. N-o să mai ai curaj să-ți arăți vreodată fața în lume.
După ce a publicat cele zece volume din Studiu asupra Istoriei (și apoi un atlas), Toynbee a ales să mai scrie unul, numit Reconsiderations, în care discută criticile care i se aduseseră de-a lungul celor deja 25 de ani de la apariția primului volum. Cartea care încheie Studiul e remarcabilă pentru că istoricul britanic prezintă greșelile factuale și slăbiciunile de argumentație identificate ici-colo de recenzenții lui. Încă mai remarcabilă mi se pare prin calmul cu care el discută pînă și criticile evident veninoase plecînd mereu de la premisa că adversarul lui este competent și de bună-credință. E tare greu să faci asta… Mie, cînd cineva îmi arată liniștit greșeli evidente pe care le-am comis, nu numai că mi se pare că n-are pic de diplomație, dar am convingerea că oricum nu e îndreptățit să mă critice (ce, el n-a făcut greșeli!?), nemaivorbind că ceea ce îl motivează nu este dragostea de adevăr, ci invidia, interesul, dușmănia. (Sper să nu-mi spuneți că greșesc gîndind așa.)
De la publicație la publicație, și pe măsură ce săpăturile avansau, Schliemann și-a schimbat părerile despre care nivel al Troiei ar putea corespunde orașului homeric. Sună foarte prost să invalidezi tot ce-ai scris pînă atunci, dar care e alternativa? Să ții cu dinții de ipoteza propusă în primul tău articol, indiferent ce mai descoperi în următorii 20 de ani, ca să nu spună cineva că te răzgîndești ca un pește care vrea să tragă, dar nu mai trage, apoi iar trage? Oficial, toți acceptăm că opiniile pot și trebuie să se schimbe în funcție de rezultatele cercetărilor celor mai noi. Dar ne plac teribil cei care au avut dreptate de la bun început.
Bineînțeles, una e să ai o scăpare, alta e să fii buimac științific. Dacă spui că împăratul Hadrian a murit în luna iunie, în loc de luna iulie, e una. Dacă spui că împăratul Hadrian a fost înfrînt de postelnicul Drăgan din Merișani-Bucșani, e alta. Orice afirmație pe care o facem se află în vîrful unei piramide de afirmații care nu sînt exprimate, dar pe care le presupune. Dacă spun că Hadrian a murit în iunie, piramida e mică, greșeala asta subîntinde, prin ea însăși, puține altele. Dar ca să cred că a fost înfrînt de un mare dregător muntean din secolul al XVI-lea, chiar trebuie să fi pus istoria europeană într-un blender. Unele greșeli sînt simpatice. Am găsit una într-o carte, altminteri fundamentală, despre arheologia romană. În ea, celebrul autor făcea undeva o trimitere la un articol al lui, al cărui titlu însă îl încurca cu cel al altui articol, tot al lui, apărut în alt jurnal. Dintre toate greșelile de aparat critic, e desigur cea mai puțin infamantă.
Uneori, faci să apară greșeli acolo unde nu era nici o greșeală. Vrei să contextualizezi rapid ceva și menționezi raționalismul Greciei clasice. Nu există o tendință pozitivistă, științifică, în epoca lui Pericle? Cum să nu, există. Numai că aici simți că trebuie făcută o largă paranteză, fără de care ai părea, nu-i așa, reducționist. În Grecia clasică există totuși și religii de mistere, și magie. Adaugi această precizare, dar simți că, dacă lași lucrurile așa, tot nu e în regulă, pentru că aici trebuie neapărat subliniat cît de mult basculează antichitatea tîrzie în zona acestui irațional. Ba chiar e de investigat dacă ceremoniile teurgice antice au inspirat alchimiștii medie-vali în încercarea lor de a crea un homunculus, cum o sugerează, de pildă, utilizarea speculațiilor neoplatonice de către unii alchimiști arabi (să zicem, utilizarea lui Porfir de către Jabir ibn Hayyan). Și uite așa ai făcut o greșeală încercînd să corectezi o greșeală. Dorința de a nuanța orice afirmație pînă-n pînzele albe este proprie celor care simt mereu că au ceva de dovedit și care trudesc sub jugul legalismului. Rezultatul este o patologie a discursului, în care ideea e învălătucită în macrameuri.
De cîte ori scriu un articol în rubrica „vestigiilor“, mi-e groază să nu fac o greșeală. Nu atît pentru că m-aș aștepta să mă sune cineva cu voce mai groasă din echipa Dilemei vechi și să mi spună că renunță la serviciile mele. Nici nu am încă hater-i pe forumuri care să-mi caute nod în papură. (Sper să am în viitor, ca să pot să-mi spun că am devenit și eu cineva.) Dar dacă aș îndepărta pe cineva de studiul arheologiei și al istoriei vechi, m-aș simți ultimul om.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Foto: „Drôlerie“ în marginea unui manuscris de secol XIV
