Aș vorbi despre cel mai bine păstrat vas al unuia din marii pictori ai antichității grecești, Euphronios. Asta pentru că, în plus, după descoperirea lui în 1971, vasul a devenit și un simbol al 1) traficului de antichități obținute ilegal, 2) al complicității muzeelor la acest trafic și 3) al unui compromis practic de rezolvare a problemei returnării către țările de origine a antichităților obținute ilegal după 1970 (data convenției UNESCO împotriva traficului ilicit de bunuri culturale), dacă nu și mai devreme.

E vorba de un așa-numit krater (foto) pentru amestecat vinul cu apa, datînd de la sfîrșitul secolului VI î.Hr. și decorat cu o scenă din Iliada. Vedem personificările Somnului și Morții, cu armură, aripi și barbă, ducînd cadavrul lui Sarpedon, rege al Lyciei și aliat al troienilor. Sarpedon e cuprins de blîndețea finală a morții, în vreme ce Thanatos și chiar și Hypnos, alt-minteri mai cumsecade, sînt siniștri și robotici, cu priviri fixe. (Hermes asistă la scenă și este exact atît de implicat în acțiune ca un tip care se preface că ajută la mutarea mobilei de către alții.) Dificultatea într-o asemenea compoziție este să arăți poziția trupului fără viață atît cît trebuie de nenaturală. Or, ca pionier al tehnicii zise a „figurilor roșii“, Euphronios valorifică tocmai superioritatea acestei tehnici cînd vine vorba de fluiditatea liniei și densitatea detaliilor – esențială fiind aici subtilitatea cu care sînt desenate brațele războinicului. Scena nu e, cred, depășită pe vasele grecești decît de o cupă a lui Duris care o arată pe Eos pur-tînd cadavrul lui Memnon, la un sfert de veac după Euphronios, o Pietà a ultimelor zile ale perioadei arhaice.

Deci un vas bun. Metropolitan Museum of Art din New York l-a cumpărat în 1972, cu un milion de dolari, de la un dea-ler de antichități care îl avea, chipurile, de la un armean din Liban, care ținea vasul într-o cutie de pălării din 1920. Mulți au bănuit atunci, fără dovezi, că obiectul provenea de fapt din cimitirul de la Cerveteri, unde, în morminte etrusce, se găsesc, aș zice, mai mult de trei sferturi dintre cele mai importante vase grecești cunoscute azi, importate în antichitate în Toscana și împrejurimi. (Din același cimitir – Necropoli della Banditaccia – provine un alt krater celebru al lui Euphronios, azi la Luvru, cu Heracle și Anteu.) Curatorul de la Met, von Bothmer, deși știa pînă și tumulul exact de unde fusese jefuit vasul, a aterizat totuși triumfător la New York, cu vasul prins cu centura de siguranță într-un loc separat la business class.

În 1995, poliția elvețiană și carabinierii (și un fotograf oficial) au făcut un raid într-un complex de depozite din Geneva, Ports Francs, unde își ținea marfa și un dealer italian, Giacomo Medici. Diferența între un coșmar și un vis frumos e foarte mică, iar în depozitul lui Medici era coșmarul: aproape patru mii de antichități senzaționale, claie peste grămadă, adunate de nenumărații jefuitori de morminte italieni (tombaroli) care lucrau pentru el. În plus, sacoșe de fotografii Polaroid cu sute de obiecte de același calibru, pozate pe fugă într-un portbagaj, pe-un preș, lîngă mixer. Fiecare din aceste obiecte era suficient ca să fie descoperirea vieții unui arheolog profesionist.

Greu de explicat ce au simțit arheologii care în următorii ani au inventariat depozitul acestui criminal. E ca și cum ai studia toată viața unul din pictorii mari de la care ne-a rămas comparativ puțin, să zicem Ver-meer, și într-o zi ai găsi un teanc de pînze ale lui într-un camion cu prune. Toată lumea știe de acești tombaroli: o rețea de crimă organizată, inși cărora li se asigură tehnologie ultramodernă (detectoare de metale, camere de luat vederi miniaturale care se pot introduce în încăperi funerare subterane) și care prăduiesc Italia din Sicilia la Genova. În depozitul lui Medici se aflau poze dintr-o villa neștiută, îngropată undeva la Pompei sau Herculaneum, cu fresce minunate pe pereți. Urmează poze cu frescele tăiate ca pătrățelele de mochetă, ca să poată fi extrase fără să bată la ochi. Multe din obiectele din pozele lui Medici ajunseseră în marile muzee din Vestul Europei și mai ales din SUA. Iar în SUA, mai ales la Getty Museum din Los Angeles, a cărui politică de achiziții o făcea în principal Marion True, perfect conștientă că obiectele provin din măcelul de situri arheologice. Dar avusese de la cine deprinde aceste standarde: coordonatorul ei de doctorat fusese tocmai von Bothmer de la Met, la care krater-ul lui Euphronios, se dovedește acum, ajunsese tocmai prin rețeaua lui Medici.

Medici a intrat la pușcărie pentru trafic de antichități și Italia a început să-și ceară obiectele înapoi. În 2005-2010, Metropolitan a înapoiat vreo douăzeci de obiecte, Getty de două ori mai multe și tot așa. Cu o echipă bună de polițiști de patrimoniu, arheologi și avocați, lucrul se poate face. În 2006, muzeul din New York a căzut la o înțelegere cu italienii – va returna krater-ul, primind în schimb împrumut alte trei vase superbe timp de patru ani. Cordialitatea italienilor, care înțeleg că nu e ușor să te desparți de o capodoperă, este o măsură pragmatică de stimulare a returnărilor, fără forțări juridice. Vasul nostru a ajuns în Italia în 2008, unde a fost primit cu urale. Rămîn cu întrebarea: cîte hale pline de antichități, similare cu cea a lui Giacomo Medici (și la fel de sinistre ca încăperea a cărei amintire îl obseda pe tipul din Biutiful al lui Iñárritu), se mai află prin Luxemburg sau Singapore, neștiute și neatinse în veci de poliție? Și poate, mai ales, cîte din obiectele de acolo provin din România?

Foto: Euphronios krater, cca. 515 î.Hr.