Ăla nu mai are voce…
Păi, nu mai are. Pentru că tocmai a trecut de o anumită vîrstă. E normal să nu-i mai funcționeze toate calitățile ca acum patruzeci de ani. Dar el se încăpățînează să cînte. Iar noi să mergem la concerte și să-l ascultăm. El nu se dă dus. Noi nu-l lăsăm să plece. El mai face un turneu și cîștigă niște bani. Noi îi dăm cu bucurie banii ăștia, cumpărînd bilete. El apare pe scenă. Noi îl aplaudăm. El cîntă jalnic. Pentru că nu mai poate. Nici nu-i mai trece prin cap să se aventureze spre anumite piese care făceau ravagii acum o jumătate de secol. Le cîntă pe-alea pe care încă mai crede că le poate duce. Noi vedem și auzim toate astea. Pe unii îi încearcă o tristețe adîncă și, poate, un soi de compasiune. Cîțiva încearcă să facă abstracție de situația jenantă. Alții rînjesc cinic. Unii îl miștocăresc crunt. Mulți îl disprețuiesc pe „terminat“ și-l îneacă în cuvinte grele. Trăim, inconștient, senzația că noi sîntem mai buni, că am rămas mai tineri, mai în formă. Ne vărsăm pe bietul „distrus“ toată frica abisală de îmbătrînire. El mai face un ban, expunîndu-se, de multe ori cu bună știință, acestor zoaie. Noi plătim, ca să putem arunca în el cu zoaiele astea. Ca să ne simțim mai tineri, mai buni, mai morali.
Pe vremuri, ne plăcea să ne zicem „rockeri“. De fapt, „rockeri adevărați“. E un substantiv care, la noi, cere disperat și-un adjectiv pe lîngă el. Și acum ne considerăm așa. Rockeri adevărați. Dar începe să fie din ce în ce mai înspăimîntător. Pe măsură ce te tot duci pe la concerte, observi că totul se transformă într-o adunare de bătrîni. Și ăia de pe scenă, și ăia din public. În anumite cazuri, cele mai fericite, ăia de pe scenă se țin binișor. Însă, de cele mai multe ori, imaginea alunecă repede în tristețe. Niște oameni în vîrstă se chinuie să facă ce făceau cu o jumătate de secol în urmă. Pe unii dintre ei se vede crunt că le scîrțîie toate balamalele. Totuși, cînd „ăia“ se țin bine, fredonăm, urlăm, simțim că vibrăm de entuziasm. Pentru public e convenabil în ambele situații. Dacă „ăia“ de pe scenă sînt niște „distruși“, ne simțim bine pentru că trăim cu iluzia că noi sîntem mai în formă decît ei. Iar dacă „ăia“ sînt încă în formă, asta ne-ajută și pe noi să credem că sîntem o generație fără asemănare, că am fost și sîntem cu mult mai buni decît „ăștia de-acum“. De fapt, între noi și „terminații“ de pe scenă e un comerț perfid. Și sublim în același timp. Un negoț cu matrioște în care se găsesc tristețe și frică, ambalate în multe straturi îmbibate cu nostalgie și bucurie zgomotoasă.
La începutul istoric al acestor muzici, unele dintre ele erau create pentru a le fi aruncate în față bătrînilor retrograzi, care nu se puteau desprinde de „porcăriile penibile“ ale generației lor. Acum, după o jumătate de secol, niște bătrîni care încearcă să pară mai tineri decît sînt le cîntă altor bătrîni despre unii care sînt deja oale și ulcele. Și totul se petrece pe fundalul unei lumi occidentale – idealul cultural al „generației noastre“ –, o lume care îmbătrînește accelerat, sub asediul unor valuri de tineri veniți de pe alte continente. Li s-a-ntîmplat și altora, în alte forme și în alte timpuri. Dar e profund fascinant să auzi replica fundamentală a acestor feluri de adunare umană. „Ăla nu mai are voce… nici cît mine.“ E un amestec atît de bogat și de însiropat cu tot ce e mai viu în noi. Găsești aici de toate. Răutate, sadism, compasiune, nostalgie, frică, aroganță, cinism, disperare, revoltă, resemnare. Și încă multe altele. Cînd spui că „Ăla nu mai are voce…“, îți spui ție că încă mai ai suficientă viață. Că ți-ai traversat cu bine epoca, pe care-o duci mai departe, oferind-o ca model unic de valoare „adevărată“. Pentru că doar ce-ai trăit tu e „autentic și de valoare“.
Cum altfel ?! Doar ești „rocker adevărat“. Ai prins vremea traficului cu muzică, ai învîrtit cu creionul de ți-a venit rău, derulînd sau descîlcind banda din casetele audio, ai făcut foamea ca s-aduni bani să-ți cumperi un vinil, ai alergat înnebunit după difuzoare, doze, cabluri, ești un… „adevărat“. Ai trăit pe proprie piele forma asta de romantism analogic. Și ai deja o privire de ansamblu asupra începutului de eră digitală. E fascinant să trăiești între timpuri. Cu condiția să te uiți în jur. Altminteri, o să tragi de epoca din care vii, încercînd s-o prelungești, înlocuind-o pe cea nouă. Minimalizînd și ridiculizînd timpul pe care-l trăiești acum, fără să faci nici un efort de a-l privi în ochi. Așa cum nu-ți poți înțelege și privi în ochi propriii copii. Îți duci cu tine istoria, fiind convins că e singura valabilă. Singura autentică. „Tot ce era de făcut s-a făcut, ăștia de-acum trăiesc într-o simulare. Într-o iluzie.“ Lipsiți de educația „adevărată“. Iar asta o spunem noi. Cei care strigam cît ne țineau plămînii: „Hey, teachers, leave us kids alone!“. Evident, înțelegînd asta la propriu, dincolo de orice metaforă.
„Ăla nu mai are voce…“ e o întîlnire tulburătoare între o răutate și o formă de candoare. Reacția aspră vine dintr-un mecanism de apărare, o protecție în fața fricii ascunse, în fața propriei îmbătrîniri. Candoarea, la fel de nespusă ca frica, e rezultatul întîlnirii cu noi înșine, cu imaginea celor care eram, cu ani buni în urmă. Sîntem la fel de ridicoli ca aceia pe care-i arătam cu degetul, denunțîndu-le limitările, prin versurile pieselor pe care le fredonam. Și tragem la fel de tare de timpul nostru, așa cum o făceau și bătrînii pe care-i condamnam atunci. Iar comerțul ăsta perfid continuă. Unii nu se dau duși de pe scenă, iar noi plătim bilet să-i ironizăm. La concerte, sînt niște „terminați“. Cînd le ascultăm discurile, acasă, sînt niște „supremi“. Iar la mijloc sîntem noi. Pentru că, întotdeauna, doar despre noi e vorba. Ei sînt secundari. De-aia plătim să-i vedem.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
