Ţara de dincolo de păduri, pentru unii. Tărîmul celor mai viteji şi mai drepţi dintre bărbaţi, pentru alţii. Marele mister al aurului ascuns în Muntele Sacru. Neînduplecaţii bărboşi, călare pe cai iuţi, neîntrecuţii luptători cu săbiile încovoiate, războinicii care se întorceau, după lupte sîngeroase, acasă, să lucreze cele mai mănoase cîmpuri ale continentului şi să iubească cele mai aprige femei pe care le-a văzut timpul. Da, sînt şabloane, dar sînt şi sîmburi de adevăr care au însoţit existenţa unuia dintre marile popoare, uitate de istoria Europei şi de regizorii americani. Un popor care nu şi-a trădat niciodată aliaţii, o salcie în calea vînturilor tăioase, o esenţă tare, care a biruit timpul zîmbind sau chiar rîzînd în hohote. Ca toate naţiile puternice, mai mici sau mai mari, şi poporul care e subiectul acestei poveşti trebuie să îmbrace, zilele astea, straiele marketingului şi să iasă la bătaie paşnică, pe bulevardul lumii, pentru atragerea altor seminţii, care să-şi cheltuiască agoniseala, crăiţarii, marafeţii, prin părţile astea de lume. Spre deosebire de alte naţii, mai tinere, mai fără istorie, mai unse cu toate alifiile fofilărilor, poporul din această poveste priveşte cu cea mai mare atenţie treaba asta contemporană cu brandingul. E normal să fie aşa. Un popor care, din negura vremurilor, a măsurat de cinci ori şi a tăiat o dată, nu se repede aşa, cu una cu două, la o şapcă pe care se odihneşte un logotip. O emblemă. Un semn distinctiv. Treaba se studiază, conform tradiţiei istorice, în comunităţi mici, apoi toate părerile sînt comunicate la nivelul următor. Aşa e de secole. În plus, din nou, altfel decît alte popoare, poporul despre care povestesc e foarte priceput în toate. E atent la cele mai mici detalii şi nu se lasă pînă nu face o treabă temeinică, un lucru care să sfideze timpul. 

Pentru prima oară în istoria sa multimilenară, de curînd, poporul acesta s-a văzut sfîrtecat de dihonie. Care să fie semnul care îl reprezintă în lume? Care să fie simbolul care adună în substanţa sa marile momente istorice, marile trăiri, marile victorii, nesfîrşitele comori ale naturii şi puhoiul de daruri pe care Divinitatea le-a îngrămădit în aceşti oameni atît de deosebiţi? Ei bine, nu s-a căzut la nici o învoială. Diferite grupuri au început să se certe şi, în premieră absolută, după mii de ani de istorie, există cetăţeni care nu le mai vorbesc altora. Nimeni n-ar fi crezut că se va ajunge vreodată aici. 

Continentul priveşte stupefiat la acest mecanism istoric al perfecţiunii care, acum, dintr-odată, se bîlbîie. Dar nu se poate sta cu mîinile în sîn la o asemenea cotitură. Singura soluţie plauzibilă, singurul gest salvator care se întrezăreşte e o intervenţie străină. Zis şi făcut. Specialiştii unui alt popor, de la celălalt capăt al continentului, sînt desemnaţi să ducă la bun sfîrşit această grea misiune. 

Şi ce să vezi?! Abia ce se stinsese larma certurilor şi poporul din poveste îşi revenea în simţiri, cînd, dintr-odată, ca un trăsnet, a venit o veste mai bulversantă decît ideea de infinit. Specialiştii celuilalt popor, ca să dea un exemplu, s-au achitat de treabă foarte repede şi au înfăţişat lumii gîndul lor tradus în faptă. Într-un desen. Într-o imagine care să reprezinte, să stea pentru poporul harnic şi viteaz de la celălalt capăt al continentului. O frunză. Da, doamnelor şi domnilor, o… frunză! Unii s-au pornit să rîdă. Alţii s-au supărat foc. Da, ziceau unii, adică venim din pădure? Sîntem sălbatici? Sîntem animale? Nu, spuneau alţii, nu poate fi aşa, frunza e semn de comuniune cu natura. Nu spune lirica noastră populară că sîntem una cu natura? Frunza acoperă goliciunea începuturilor omenirii, iar noi am fost aici de la bun început. Ce, întîmplător se găsesc aici atît de multe nume de Adam şi Eva? Nu cîntă minunaţii noştri rapsozi din frunză? Ne pişăm pe natură, au spus unii mai tineri, noi nu vrem să vindem oglinjoare şi mărgele la alte popoare. Ne-am săturat de păduri şi de dansuri populare. Noi am învăţat carte şi vrem să contăm şi noi în povestea asta, altminteri, plecăm. Aici a fost spaima cea mai mare. Fiii acestui popor nu şi-au părăsit niciodată meleagurile. A fost cea mai cruntă ameninţare. Fă-i orice acestui popor din poveste. Subjugă-l, umileşte-l, pune-l la cazne. Va suporta, cu sutele de ani. Dar nu-i ameninţa, o secundă, tineretul. E cea mai de preţ comoară a lui. Oamenii acestui popor devin fiare şi sînt de neoprit, pînă nu îşi propulsează progeniturile acolo unde au vrut. 

Ravagii a făcut frunza asta. Pînă cînd s-au mai trezit şi alţii, răuvoitori, care s-au apucat să clevetească, să vorbească pe la colţuri. Unii chiar spuneau că frunza ar fi copiată de la alt popor. Şi că ei pot să arate dovada întregii lumi. Ei, asta era prea de tot! Dar pînă unde se poate merge? Cîtă degradare mai pot suporta timpurile astea? Cum se poate rupe o armonie de secole în cîteva clipe? 

Şi-n timp ce bătrînii se certau cumplit cu tinerii, lucru cu totul nemaivăzut la acest popor, cineva a strigat: „Băăă! E ţeapă!“ Nimeni nu s-a sinchisit. Şi nimeni nu ştie cine e cel care a strigat. Pesemne că vorbea într-o altă limbă. Pentru că în limba poporului din această poveste, nu există cuvîntul „ţeapă“. Nu există, ca în alte limbi, cuvinte grele ca: „şpagă, nepotism, parandărăt, fonfleu (sau fomfleu, nu se ştie sigur), găbjeală, japcă, plasă, fraieru’ parcării“ şi alte asemenea odioşenii. Şi-atunci, noi, colegii de continent, cum să-i facem pe oamenii blînzi ai acestui popor să înţeleagă situaţia în care se află? Ce ne facem dacă eşuează şi următoarea intervenţie străină? 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.