Tema săptămînii

Momentul Mai ’68 este sărbătorit în Franţa fără entuziasm, în dezordine şi sub semnul îndoielii.

Vocea progresistă e tranşantă: mai lăsaţi-ne cu gauche caviar.

Unul dintre profesorii care au făcut atunci front comun cu studenţii de la Nanterre a fost tocmai mentorul actualului preşedinte al Franţei, Emmanuel Macron. Un anume Paul Ricoeur...

Cît de intimi ne permitem să fim cu noi înșine? Sau cu cei de lîngă noi? Unde se retrag intimitățile pierdute, există un cimitir al apropierilor eșuate?

Un fost elev, ajuns diacon, mărturisește inchizitorilor că devenise homosexual, fiind victima colegului de pat, care profitase de goliciunea nocturnă.

E un jurnal foarte intim, în care răzbat ecourile cancerului din afară, însă ceea ce m-a interesat a fost de fapt harta egoistă a creierului meu, a inimii mele, zis mai prețios și mai patetic.

„Ușile interioare“ ale scriitoarelor și scriitorilor duc în același loc, singurul care contează; „trupul sufletesc“ n-are gen sau sex, deși un punct G s-ar putea să aibă…

Spaime, neliniști, nesiguranțe și nefericiri, pe toate le simți de multe ori în spatele consultului ginecologic. Fără empatie și implicare emoțională e greu să obții încredere și intimitate. Dar se poate și fără, în fond, ginecologul nu e psihoterapeut.

I-am rugat pe copiii de clasa a VII-a și a III-a cu care eu și Svetlana Cârstean lucrăm la Incubatorul de lectură să scrie pe cîte un bilețel ce reprezintă pentru ei intimitatea. A ieșit un puzzle de „intimități“ mici, scrise de mînă, de-o candoare fără margini.

Știam încă de cînd eram foarte tînăr că orice relație e sortită eșecului.

Mi s-au schimbat ideile despre relația dintre dizabilitate și sexualitate, despre sex work, despre frumusețe și corporalitate.

Fugim de intimitatea celor care vor să ne-o împărtășească spre a-i recunoaște și înțelege mai bine, dar nu ne putem abține să dislocăm unitatea ființei lor, împotriva voinței sau dorinței lor, pentru a-i deține, a-i supune. Intimitatea este profund legată de respectul de sine al fiecăruia, de aceea aducerea ei la vedere, punerea în public, dezvăluirea sa de fiecare dată naște crize existențiale.

Nu știu dacă România neîmblînzită va reuși să educe în spirit ecologic și estetic pe foarte tinerii mei compatrioți. Dar știu că-i va încînta și le va face țara ceva mai dragă decît îmi imaginez că le este. Sigur, orice documentar informează și aspiră să formeze. Însă România neîmblînzită, în plus, inspiră.

După separare, tinerii rîși sînt supuși multor pericole, de aceea rata lor de supraviețuire este de doar 50% în primul an de viață și tot de 50% în al doilea an. Dar poate trăi pînă la 17 ani în sălbăticie și 20 în captivitate.

România neîmblînzită, care trăieşte în orizontul hashtag-ului „Rezist“ fără să-l afişeze, e genul de film care, tocmai prin frumuseţea lui crudă şi netrucată, îl invită pe fiecare dintre noi să devină sau (mai rar) să rămînă un locuitor critic şi autoexigent. Să accepte că e nevoie de o chirurgie a reformei. Şi să spere că semenii lui cu mai mult suflet şi mai multă păsare vor deveni „poliatri“. Adică oameni care nu vindecă boli, ci cetăţi, oraşe şi minţi înnămolite.

O natură virgină, atemporală, din care omul lipsește (sau a dispărut, lăsînd numai vestigiile Histriei), e în final deschisă pedagogic spre omul-responsabil, invitat să priceapă că nu are nici un merit pentru că locuiește un teritoriu supradotat prin biodiversitate

Există, fără îndoială, un peisaj ideal al țării, mitizat în frumusețea clasică, învățată la școală ori, pentru cei mai citiți, filozofat în acel „deal-vale“ al lui Lucian Blaga.

Tocmai pentru noi, românii, e greu de acceptat că există atîta frumusețe obiectivă în țara noastră pe cît se vede în România neîmblînzită.

Astăzi, în Pădurile Neamțului trăiesc 25 de zimbri, dintre care șase s-au născut în libertate

Mircea Horia Simionescu nu şi-a oferit nici o şansă pentru a deveni vreodată autor de manual.

Am scris în cîmpul de căutare „Mircea Horia Simionescu“ și am apăsat pe „search“. În doar cîteva secunde am descoperit 424 de opere necunoscute mie, în care este menționat autorul român (sau o persoană cu același nume). Prin urmare, am decis să pun la dispoziție publicului larg rezumatele a trei dintre ele. Iată-le:

Nebun, sublim nebun, hilar nebun, nebun înţelept şi nebun jucăuş, MHS e suveran în lumea sa de hîrtie. Sînt momente în scrierile sale cînd ingeniosul nu mai este deloc temperat. Atunci levitează deasupra peisajului abstrus al literaturii, şi ne aduce şi pe noi în stare de levitaţie.

Scriitorul care nu şi-a lovit niciodată mîna dreaptă, ca s-o pedepsească pentru neputinţă, n-are să înţeleagă ce spun.

Soarta fericită a lui Mircea Horia Simionescu este să rămînă un scriitor al scriitorilor și că literatura lui capătă plusvaloare de fiecare dată cînd un autor contemporan o amintește ca experiență formatoare. Iar asta nu e puțin lucru. În fond, ce înseamnă „nemurirea“ romantică a unui scriitor? Să supraviețuiască în cărțile altora, ca un etimon.

Casa în care trăim este microuniversul nostru. Acel bîrlog unde ne refugiem, departe de lumea dezlănțuită, cu toate problemele ei sociale, politice și economice.

Vecinii mei de azi, din București, nu îi știu. Dar îi simt. Și îi aud în fel și chip. În chip de bormașină, de pat care scîrțîie, de pași grei care traversează camera de la un capăt la altul în fugă, parcă, de bași care se aud în boxe, de oameni grăbiți, încruntați.

Doamna Luud a fost prima mea prietenă aici, prima care mi-a aplicat un chestionar de evaluare – de unde sînt, cu ce mă ocup, ce-am mîncat de dimineață –, prima care mi-a speriat pisica de moarte cînd a găsit-o rătăcind pe scara blocului.

În locul lui s-a mutat o familie care lăsa uşa deschisă la apartament cînd prăjea peşte. Toată scara mirosea a peşte prăjit fără ca asta să fie, evident, o plăcere.

Vrea să știe. Tot. De la ce ți-ai luat săptămîna trecută, cînd a văzut mașina aia mare care a oprit în fața blocului – și a urmărit la ce apartament au dus cutia, și aia mare, adică la tine (dar ce era în cutie, că abia au reușit oamenii s-o care pe scări?) pînă la cumpărăturile zilnice pe care le faci.

Trag covorul și fac aerobic pe muzica Nataliei Oreiro, aflîndu-ne în anul de grație 2000 și în plin avînt al muzicii latino.