Lecția engleză
Puține idei sînt mai fixe în mintea oamenilor de peste tot și dintotdeauna decît aceea că geografia determină istoria. Și prin istorie înțeleg nu doar suma întîmplărilor militare, politice, religioase ori economice ale unei țări, ci și moravurile, sentimentele, ideile care animă corpul social. Cine nu știe că există o legătură profundă, de nu chiar una de determinare, între cadrul natural și „naturelul“ oamenilor care-l locuiesc? Prejudecata publică spune că orice face un italian se explică prin soare și Mediterana, orice face un norvegian se explică prin ploaie și nori – noi, cel mai adesea, sîntem explicați prin ciobănitul transhumant, adică tot printr-o legătură directă cu geografia. Culoarea pielii și a părului, apucăturile și vitalitatea, ethos-ul și faimoasa Weltanschauung – tot ce definește antropologic o tipologie etnică ori regională este determinat de geografie.
Putem, așadar, să-i cunoaștem mai bine pe români privind natura României. Iar dacă privim chiar noi spre ceea ce ne a dat Dumnezeu drept context natural de viață, se cheamă că privim chiar în oglindă. Și de aici începe, de fapt, dificultatea, căci nimic nu e mai greu decît să vezi în oglindă, chiar dacă nimic nu e mai ușor decît să-ți îndrepți ochii spre geamul care reflectă totul.
Cu toate astea în cap, m-am așezat în fotoliul în care fusesem cu gentilețe poftit și am privit documentarul România neîmblînzită, realizat de britanicii de la Off the Fence și finanțat de Auchan România (regia Thomas Barton-Humphreys, scenariul Thomas Barton-Humphreys & Alex Păun). Mă așteptam la un documentar din seria plictisitoare Din frumusețile patriei noastre, România, poate ceva mai bine filmat decît în prăfuitul stil „Sahia“. Cînd colo, am fost expus unei călătorii prin frumusețile unei țări care aproape îmi e străină. Nu pentru că nu văzusem niciodată acele păduri, acei munții, Dunărea și Delta, lacurile de șes și lacurile dintre creste. Le văzusem pe toate. Dar documentarul mi le arăta altfel. Nu era vorba despre natura propriu-zisă, despre peisajul și populația lui botanică ori zoologică, ci despre ceea ce însuflețește peisajul. Vedeam elanul vital, spiritul locului, miracolul care-l face să fie natură și nu poză. Cu un cuvînt la modă acum, vedeam „energia“ primă a locului în care trăiesc, îi percepeam „vibe“-ul natural. Astfel, totul arăta altfel și m-am întrebat imediat: trăiesc eu în această Românie? Cu această întrebare surprinzătoare și, admit, într-o mare măsură destabilizatoare, am plecat de la proiecție.
Există, fără îndoială, un peisaj ideal al țării, mitizat în frumusețea clasică, învățată la școală ori, pentru cei mai citiți, filozofat în acel „deal-vale“ al lui Lucian Blaga. Un peisaj rural, neatins de om și în care, dacă totuși există oameni, ei sînt frumoși, curați, cuminți și spontani – oameni naturali. Acest peisaj se află în sufletele celor mai buni dintre noi, despre care cei mai pragmatici spun, imediat, că nu (mai) există în realitate. Sufletele bune sînt capabile să compună ceea ce criticii de artă numesc în pictură „peisaj orientat etic și compus artisticește“. Ei bine, România neîmblînzită nu recreează un peisaj, nu repovestește nimic, ci pur și simplu îți arată ceea ce există într-un fel în care tu, cel care trăiești zi de zi și ceas de ceas în acest cadru, nu mai știi să vezi.
Dacă admitem, așadar, că sîntem precum este natura pe care o locuim, atunci oglinda pe care documentarul România neîmblînzită ne-o pune în față este greu acceptabilă pentru că, vreme de mai bine de oră, ne arată mai frumoși decît credem că sîntem și, în ultimele minute, ne arată mai răi decît putem admite. Peisajul nu e moral sau imoral, dar ceea ce facem noi cu acest peisaj este.
În fine, adaug că nu e deloc întîmplător că ochiul care a văzut această Românie pe care românii nu o văd, adică o Românie neîmblînzită, este străin. Avem, deja, o tradiție a descoperirii propriei țări prin ochiul altora. Sigur, ne vede un ochi profesionist, perfect antrenat să vadă natura în toate pliurile ei altfel insesizabile de către ochiul opiniunii publice. Dar un ochi străin, deprins cu alte reliefuri, alte culori și o altă dinamică a naturii, un ochi care știe să perceapă noblețea unui peisaj deloc spectaculos și evghenia unui animal socotit îndeobște banal.
Admitem, desigur, că un documentar despre natura României nu poate fi spectaculos. N avem nici gheparzi care sprintează spre gazele cu 100 km/h, nici balene albe înălțîndu-se cît o corabie din adîncuri albastre pentru ca apoi să cadă sub o masă copleșitoare într-un „splash“ ca un foc de artificii, n-avem nici urși albi bătînd ghețuri nesfîrșite cu ochi tandri și boturi pline de sînge de focă. Naturii noastre îi lipsește, în termenii sacrului, tremendum, însă nu-i lipsește deloc fascinans. Și primesc lecția de fascinație de la acești britanici, pentru că simt respectul cu care s-au apropiat de țara mea. Abordarea realizatorilor României neîmblînzite este de o nobilă delicatețe, are o eleganță aristocratică și o blîndețe respectuoasă – de aceea, rezultatul cinematografic îmi pare peremptoriu.
Foto: Max Milligan
