„Sînt contestatarul lucrurilor pe care nu mi le explic“ – interviu cu Mircea Horia SIMIONESCU

De la cine aţi moştenit capacitatea de fantazare?

Fratele meu era, de fapt, cel cu o imaginaţie extraordinară, cu un gust nemaipomenit pentru construcţiile neobişnuite, care frizau absurdul înainte de a auzi noi ceva despre literatura absurdului. Avea şi o extraordinară inteligenţă tehnică: din trotinetă şi-a făcut bicicletă, apoi motoretă. Şi-a confecţionat un automobil dintr-o rablă de BMW care, spunea el, ar fi aparţinut poliţiei germane în timpul războiului. Cu această maşină reconstruită, a trecut Alpii. Pe la 10-11 ani, fratele meu, obosit de atîta joacă, se trîntea în pat seara şi începea să pălăvrăgească, iar eu trăiam ceea ce povestea. Îi relatam şi mamei toate „aventurile“ noastre, mama ne asculta la început îngăduitoare, apoi reacţiona întrebînd: „Ce tot bateţi cîmpii voi acolo?!“ Nu trecea mult şi fratele meu îi spunea că am fost la grădina cu duzi unde l-am întîlnit pe generalul Eisenhower… Deci adevăratul inventator era fratele meu. A murit de Alzheimer.

Descrieţi o zi din viaţa dvs. Ce citiţi, ce posturi de radio ascultaţi la cele… şapte aparate pe care am apucat eu să le număr în fugă?

(Zîmbeşte) Sînt mult mai multe aparate de radio! M-am gîndit la un moment dat să ţin un jurnal pentru o zi, în care să notez ceea ce fac, minut cu minut. Programul meu începe la cinci dimineaţa, cu Mozart sau Bach şi cu un pumn de medicamente. Urmează o lectură, iar dacă o prind în undiţă pe soţia mea, îi citesc şi ei cîteva pagini – fie din ce am scris eu, fie din Flaubert, Odobescu, Lucian din Samosata, Joyce, Borges, Cortázar. Într-o vreme, ascultam muzică la aparatul de radio şi scriam pe un fond muzical. Iarna acordam prioritate cititului, iar vara scrisului.

Preferaţi un anotimp anume pentru scris?

În mod obişnuit, scriu începînd imediat după ziua mea de naştere, care este în ianuarie, şi scriu pînă în iunie. Atunci pot să scriu o carte întreagă, turnată, fireşte. Pe urmă o las, uneori o las un an sau doi sau numai două luni. Depinde. Ca atare, atunci cînd creşte ziua. Ziua cosmică.

Scrieţi în orice împrejurare?

O, Doamne, în privinţa asta sînt de pus în muzeu! Scriu numai în condiţii speciale şi care se întrunesc rar, rarisim se ntrunesc. Iată, acum nu scriu de trei patru ani de zile. Nu pot scrie. Nu pot scrie, pentru că masa nu este cum aş vrea eu; o ştiam puţin mai înaltă şi nu e atît de înaltă cum o ştiam. Sigur că sînt simple fandoseli. Probabil, dar sînt adevărate. Nu pot lucra cu uşa şifonierului deschisă. Nu pot lucra cu cineva care să fie alături şi să facă altceva.

Şi cum scrieţi?

Foarte anevoios: blestemîndu-mi la fiecare cuvînt peniţa, cerneala, maşina de scris. Scriitorul care nu şi-a lovit niciodată mîna dreaptă, ca s-o pedepsească pentru neputinţă, n-are să înţeleagă ce spun. Altfel, nu m-a preocupat niciodată ceea ce se numeşte documentare, pentru că atunci cînd am pornit să-mi întîlnesc iubita nu mi-a venit ideea că aş putea să mă documentez în problemele dragostei, nici cînd am suferit un grav accident n-am avut în gînd să experimentez problemele vieţii şi ale nefiinţei. Am înţeles de timpuriu că un poet, orice ar face, nu poate trăi decît înlăuntrul poeziei (aşa cum cu toţii trăim, de vrem sau nu, în interiorul atmosferei), astfel că întreaga mea experienţă poetică este rezultatul trăirii exclusiv printre fenomene. Cineva a afirmat că aş scrie literatură evazionistă, dar asta înseamnă a scrie despre lucruri şi întîmplări contrazise de realitatea în perpetuă mişcare. Or, pe mine realitatea m-a confirmat, şi cititorii mei, admirabilii mei cititori mi-au spus-o ori de cîte ori am avut prilejul să schimbăm cîteva cuvinte. Scrierile mele, toate, sînt la prima vedere polemice…

Vă referiţi la polemica cu ceea ce este absurd în lume?

Da. Uite, apropo de unele evenimente care se petrec acum pe glob: am o povestire mai veche pe care încă n-am publicat-o şi în care două ţări situate aproape la antipozi îşi declară război pentru că numele uneia începe cu A, iar al celeilalte cu V. Una este geloasă pe locul pe care îl ocupă cealaltă în catalog. Flotele lor se pregătesc timp de un secol pentru bătălie şi apoi mai pierd cîţiva ani buni ca să se caute una pe alta prin oceanele lumii. Înfruntarea e relatată de un pescar (neutru), un martor ocular întîmplător şi de fapt nu e o înfruntare pentru că o furtună îneacă tot. Cei cîţiva supravieţuitori se întorc acasă, ura nu i-a părăsit, ba o întreţin timp de încă un secol pînă la următoarea bătălie. Poate am să public cîndva acestă povestire. Am, de altfel, zeci de manuscrise, unele de mai bine de treizeci de ani, pe care aş putea să le public după una sau două rescrieri.

Multe dintre cărţile dvs. au rămas în umbra Bibliografiei generale…

De pildă, Breviarul, în care ironizam regimul vorbăreţ, palavragiu, în care am zugrăvit lumea ca o casă de nebuni şi care, la fel ca Bibliografia generală, se dorea o altă încercare de „întoarcere a brazdei“. Apoi, aşa-zisele note de călătorie din Răpirea lui Ganymede sau Ulise şi Umbra. Călătoriile mele sînt anticălătorii, căci am luat în derîdere călătoria ca drum de comerţ particular, de bişniţă, de afaceri. Volumele respective au fost precedate de Ocolul Bucureştilor în 15 ore. Am făcut călătoria aceasta cu Costache Olăreanu în ’58. Am mers pe marginea Bucureştiului, cu grija de a lăsa pe dreapta cîmpul şi pe stînga oraşul. Fiecare avea un carnet în care îşi nota ceea ce se întîmpla în jur, înregistrînd ora şi minutul. Am adunat însemnările şi am făcut o cărţulie care acum este, cred, în arhiva lui Radu Petrescu. După un timp, am desfăcut cartea şi fiecare şi-a luat partea lui. 

Ce alte experimente aţi mai făcut în tinereţe?

În perioada ’45-’47 descopeream (cam tîrziu şi totuşi devreme) suprarealismul şi făceam lettrism, caligrame, un fel de dadaism (incorect). În felul acesta am ajuns să descoperim că tot ce este scris (deci formă) este şi conţinut, şi că textul se poate uneori dispensa de bagajul documentar, exterior lui, masajul aparţinînd deopotrivă ambelor sfere ale comunicării. Ajunsesem la această concluzie studiind şi ascultînd multă muzică, analizîndu i limbajul. Prin 1947 începusem un roman, Vegetaţii lunare, un experiment în care urmăream să reabilitez adjectivul cel mai comun fiecărui substantiv, un fel de aplatizare stilistică intenţionată. Era, în fond, o declaraţie de război tropilor, podoabelor ce – mi se părea atunci – parazitează un text. Tot de pe atunci păstrez o probă: Cartea despre femeia esenţială şi lumile anexe, care este preludiul la Dicţionarul onomastic, carte ce, surprinzător, comunică cititorului, pe lîngă destule, să le spunem, documente tipologice, şi o intensă stare poetică. În 1953 am scris o carte asemănătoare, în interiorul căreia am pus mai multă mişcare epică, intitulată Comentariu asupra lucrurilor particulare, pierdută. Mi-au rămas din ea, întîmplător, două texte ample (din şapte), transcrise atunci şi trimise lui Radu Petrescu.

Cum aţi pierdut-o?

Veneam cu troleibuzul dinspre pădurea Băneasa, citisem unei prietene din ea, ca să-mi verific procedeul, pur şi simplu mi-a căzut din buzunarul necontrolat al fulgarinului. Am încercat să o regăsesc, am telefonat tuturor Simioneştilor din cartea de telefon, am fost la ITB etc. S-ar putea scrie o altă carte despre căutarea aceasta, dar Costache Olăreanu a făcut-o deja… În carte era o povestire despre rivalitatea unor generali care încearcă să obţină puterea după moartea generalissimului şi, pînă la urmă, bătălia e cîştigată de un civil, căruia nu-i trecuse măcar prin gînd să concureze. Îţi dai seama că nu puteam insista să caut acel manuscris, pentru că, deşi acţiunea mea se petrecea într-o ţară din America de Sud, evenimente europene grăbiseră să mi copieze povestirea.

Ulterior, chiar în zona Americii de Sud, alte evenimente mi-au mai tradus o dată textul: Bibliografia generală apare (tot ca manuscris, bineînţeles) în 1950 şi apare ca punct de plecare în Istoria organică, scrisă în 1945. Ideea lumii ca bibliotecă alcătuită din cărţi care nu există formînd astfel o altă realitate şi o dublură a lumii în care trăim. O regăsesc chiar în hîrtii din ’44 şi, de aici, unele apropieri pe care criticii le fac între mine şi Borges. Apropierile mă onorează, dar cînd vorbesc de descendenţe încep să mă irite. Prin ’66 eram la Belgrad, îi povestesc unui prieten cartea şi el îmi arată Ficciones a lui Borges în traducere franceză. Ei, traducerea franceză era din ’44, iar eu în ’45 aveam aceeaşi idee. Spuneţi-mi şi mie, o atare asemănare… Să te bucuri şi, în acelaşi timp, să-ţi vină să mori!

„Dumnezeu e ezitare“

Cînd aveţi de gînd să vă împăcaţi cu Dumnezeu? 

Nu sînt ateu, nici credincios (deşi obişnuiam să merg în cîte un pelerinaj la Mănăstirea Dealu unde este înmormîntat capul lui Mihai Viteazul şi să particip cu respect la slujbe), nici necredincios. Sînt contestatarul unor lucruri pe care nu mi le explic. Voi rămîne un nedumerit o viaţă întreagă, căci nu am priceput pe de-a-ntregul ce este cu forţa supremă, dacă există sau nu există. Este foarte fertilă această poziţie pentru literatură. În faţa unui filozof sau a unui teolog mă retrag, căci nu sînt pregătit să intru în discuţii contradictorii despre dogme. Însă mă tot întreb cum de a făcut Dumnezeu lumea asta cu atîtea imperfecţiuni şi în atîtea zile. Trebuia să fi fost bine odihnit şi, cînd s-a apucat de treabă, să o termine repede şi cu toată forţa. Trebuia să doarmă şase zile! Avea puterea să facă lumea în a şaptea zi. Ştia că mai are doar o zi de lucru, era în tensiune, şi ieşea mai bine. Aşa, s-a întins şase zile, prea mult, a lălăit-o.

Două momente din viaţa dvs. v-au zdruncinat: moartea tatălui şi moartea fiicei „din flori“. Nu credeţi că toate aceste lucruri sînt nişte încercări?

Poate că da. Sînt într-o continuă căutare. Ce fac eu? Am un reportofon la căpătîi, mă trezesc noaptea, mă înregistrez, apoi transcriu, sînt însemnări multe, un teanc. Asta e problema primă a vieţii mele: neînţelegerea. Dacă Dumnezeu diriguieşte sau nu diriguieşte lumea? De existenţa Lui nu mă îndoiesc, sînt creştin ortodox. Dumnezeu e în noi şi El este şi necesitatea stării de ezitare. Dumnezeu e ezitarea cea mai profundă. Dacă Dumnezeu ar apărea aici, în locul în care stăm de vorbă, şi ar spune: „Fiul meu, gîndeşti greşit! Eu diriguiesc lumea.“ Şi ne-ar oferi nişte argumente. Mi-ar putea spune: „Uite ce este: nu am vrut să-ţi salvez tatăl şi fiica, te-am pus la încercări“, dar eu aş adăuga: „Îngăduie-mi, Doamne, să te contest, să fiu în polemică, să fiu în vizaviul meu.“ Avem ce să ne disputăm. Poate doarme, poate a obosit, poate că oboseala îi vine de la cele şase zile de muncă, atunci cînd a făcut lumea. Nu era mai bine s-o facă într-o zi ca să aibă resurse şi pe mai departe? Şi i-aş trimite un zîmbet, pe care l-ar pricepe, aşa cum înţelege şi contestarea. Căci Dumnezeu mi-a făcut o concesie: mi-a semănat putinţa de a-l contesta. Dacă e supremul judecător, cred că îmi este şi coleg: pot să i spun, cu voce scăzută, ca unui coleg, ce mă nemulţumeşte. Am această posibilitate să fac afirmaţii îndrăzneţe, pot să-l judec, pot să mă dezic. „A, ţi-ai trimis Fiul? Şi aici am nişte obiecţii: de ce, cînd era pe cruce, de ce n-ai intervenit? Ai vrut să duci pînă la capăt sacrificiul? Şi prin asta ai făcut un program pe care eu trebuie să-l repet? Să îndur şi eu? Să mă mîntuiesc prin sacrificiu? De ce, dacă Fiul a venit să ne răscumpere păcatele, de ce trebuie să le repetăm şi noi?“

La un moment dat aţi încercat să vă sinucideţi…

Lucram pe atunci la Consiliul Culturii și Educației Socialiste. A fost o experienţă care m-a zguduit: erau scrisori de demascare, oameni nevinovaţi erau pîrîţi pentru activităţi inexistente, fiii îşi demascau părinţii, era o ură devastatoare, totală. Ajunsesem să am insomnii datorită acestor scrisori incredibile. Mi-a picat, la un moment dat, în mînă o scrisoare, acest fapt n-o să-l pot uita niciodată, fiindcă numele la care se referea erau cunoscute: în casa Barbu Slătineanu, din Cotroceni, se în­tîlneau, pe ascuns, duşmani ai poporului. Era vorba, de fapt, de Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi ceilalţi mari oameni de cultură. Împreună cu Costache Olăreanu, ne am sfătuit şi într-o noapte ne-am dus să i anunţăm pe oameni că sînt vizaţi de un chiriaş. Multe dintre scrisori le am rupt, le-am ars, astfel, multă vreme, făcînd o activitate ilegală. Aşa erau vremurile. Am şi rîs uneori, cu prietenii, desigur, un rîs trist, dar aşa e, am dus o activitate ilegală, la un organ legal, al Partidului Comunist.

Ei bine, era în 1970 şi Ceauşescu şi Dumitru Popescu, cel care îi scria discursurile şi în cabinetul căruia lucram eu, plecaseră la ONU, la New York. Şi, după multă vreme, ziua mea de lucru nu se mai termina la miezul nopţii. Ei bine, în acea zi, am ajuns la ora cinci acasă, am făcut un duş, am zis că nu se moare murdar, m-am urcat pe scuter, aveam pe mine doar o cămaşă pluşată, încă era cald, 16 octombrie. Am pornit pe scuter şi am spus: prima maşină care îmi iese în faţă va fi şi ucigaşa mea. Mă aşteptam la un camion. Şi astăzi mai aştept camionul ăla. În impetuozitatea mea, cu dorinţa de a termina cît mai repede, venind pe linia tramvaiului 41, spre Casa Scînteii, în faţa mănăstirii Caşin, am accelerat puţintel mai mult. Lovitura virtuală ar fi fost fatală. Lovitura reală m-a dus în aripa unei Dacii, m-am dezechilibrat şi m-a aruncat pe stradă. M-am lovit la tîmplă, mi-am rupt clavicula, mi-am rupt piciorul. De la acea încercare ratată de sinucidere sufăr acum, cu piciorul ăsta al meu, mă vedeţi cum merg.

Dar de ce doreaţi să vă sinucideţi?

Falimentul meu era cauza. Nu mai aveam timp de scris. Măsurile din biroul lui Popescu-Dumnezeu, de acolo se conducea arta şi propaganda, îmi arătau falimentul proiectelor mele. Ca scriitor mă aşteptau vremuri grele. Eram sătul de tot ce vedeam în jurul meu şi doream să termin cu totul. Ştiţi ce era Scînteia? Nu era doar un ziar, de unde să te transferi, să pleci în altă parte, că ţi se agăţau tinichele de coadă. Scînteia era deasupra Comitetului Central, de acolo plecau tezele pe care Partidul le propaga în adunări şi cuvîntări. Asupra mea apasă foarte greu că am fost la ziarul Scînteia. Înainte de încercarea de sinucidere, în mine mocneau mai multe conflicte; era şi iubirea mea pentru altă femeie, mă gîndeam la divorţ… N-am fost fustangiu. Dar mi au plăcut femeile. Am fost întotdeauna îndrăgostit şi am dibuit de timpuriu calitatea stimulatoare a perioadelor de dragoste. Dumnezeule! Femeile au fost un motor de Boeing. Au fost pătimaşe, nu tiranice, şi mă trăgeau înainte, îmi permiteau să înaintez.

După ce aţi ratat sinuciderea, ce v-aţi spus?

Mi-am pus pe perete, în faţa patului de suferinţă, o inscripţie din Mateiu Caragiale: „Pentru mine alternativa era deci simplă: trebuia să am ori energia de a sta pe poziţie ferm pînă la fine – şi, înşelîndu-mă singur, să consimt astfel ca falimentul moral al vieţii mele să fie şi fraudulos – ori eleganţa de a-mi suna retragerea. Eleganţa aceasta am avut-o“. A fost liniştitor. După aceea, am spus că am făcut o mare prostie, sinuciderea e o prostie, deşi m-a mai ispitit de vreo două ori de atunci. Dar am înlăturat-o, am suflat-o, cum sufli în lumînări.

Aţi avut, aşadar, o viaţă cu suişuri şi coborîşuri.

O perioadă am fost şi director al Operei Române din Bucureşti, de unde am plecat în urma unei scandaloase întîmplări: spărsesem, din greşeală, un imens candelabru din cristal de Sighişoara. Şi aşa, nu ştiu cum, m-am trezit trimis la spitalul de nebuni, iar în ’75, după tentativa de sinucidere, am ieşit la pensie cu „pensionare de gradul II de invaliditate, pentru cădere psihică“. Ca să rezist, să nu înnebunesc, m-am mutat la Pietroşiţa şi cu mîinile mele mi-am construit o frumoasă casă.

Cu Dorina, soţia dvs., aţi reuşit să staţi împreună 55 de ani…

Ştiţi cum a fost? Locuia în gazdă, în apropiere de locul unde locuiam eu. Şi eu stăteam în gazdă. Deşi eram la Scînteia, nu m-am folosit de poziţia de redactor ca să obţin o casă, aşa cum au procedat alţii. Eu stăteam în gazdă, pe lîngă biserica Silvestru, într-un loc, Dumnezeule… Lîngă patul meu era o pată mare de urină, dincolo de perete era closetul unei crîşme. Eu urcam în tramvaiul 5 care circula pe Dorobanţi spre Casa Scînteii. Şi în fiecare dimineaţă urca aceeaşi fată. Dorina. Eu călătoream cu prietenul meu Costache Olăreanu, care dormea la mine. Şi i-am spus: „Măi Costache, tu o vezi pe fata asta? Uite aşa nevastă mi-aş lua“, iar Costache mi-a spus: „Păi, e la facultate la mine, e cu un an mai mică decît mine, nu e complicat să-ţi fac cunoştinţă“. Mi-a făcut cunoştinţă. Aşa că i-am zis lui Costache: „Va fi nevasta mea!“

Cum s-au răsfrînt toate aceste întîmplări în scris?

Tot ce mi s-a întîmplat mi-a folosit scrisului, toate aventurile, toate accidentele, încercarea de sinucidere. Totul. Dar v-aş întreba, asta nu-i o ţicneală? Cu scrisul ăsta! Nu te duci la petreceri cu cei de vîrsta ta, nu baţi mingea la 13 ani, la 16 ani stai şi citeşti şi scrii, redactezi reviste literare într-un singur număr, apoi vrei să cunoşti femeia, feminitatea, rişti mereu, poate scapi de presiune, vrei să pipăi realul şi scrii. Asta nu-i o ţicneală? Mereu am fost invitat în diverse locuri. Eu zic şi mă scuz: am de scris! Asta nu-i o ţicneală? Mă gîndeam la scris şi cînd îmbrăţişam o femeie. Asta nu-i o ţicneală?

De ce uneori „se rîde“ de rîs?

Nu cumva rîdem mai puțin? De ce să l considerăm un element de care ne-am putea dispensa? Unii confrați invită tot timpul la seriozitate. Dimpotrivă, avem de recuperat multe secole cînd n-am prea avut timp să rîdem. Să rîdem, deci, pentru a ajunge la zi.

La ce lucraţi acum?

Pregătesc un fel de dialog, un interviu pe care mi-l iau singur.

Cum vedeţi sfîrşitul acestui secol?

Planeta sărăceşte, resursele pier. 

Interviul de faţă este real, deşi nu există ca atare, avînd la bază conversaţii cu scriitorul purtate de George Arion (Flacăra, 1977), Mircea Nedelciu (Echinox nr. 5-6-7/1982), Angela Baciu (1996), Dora Pavel (Radio Cluj, 1998), Ion Iancu Vale (Realitatea Dîmboviţeană, ianuarie 2000), Ovidiu Şimonca (Observator cultural, ianuarie 2008) şi Ioana Revnic (România literară nr. 8/2008).

a compilat Marius CHIVU

Foto: Mircea Struţeanu