Despre rușine

Între traducător și textul tradus relația e de non-identitate. Textul e întotdeauna celălalt exact în măsura în care autorul textului tradus e celălalt. Un altul pe care trebuie să îl transpunem dintr-o limbă în alta.

Sigur, întrebarea s-a mai pus: dacă, de exemplu, traduc Énard, îl traduc pe omul Énard sau pe autorul Busolei? Există deja o a doua non-identitate, există ceva ce mă poate salva, ceva străin cum ar fi naratorul textului – a cărui voce poate fi interpretată conform unor reguli strict estetice și stilistice, eludînd complet biograficul? Nu există un răspuns clar în această privință, probabil nu va exista niciodată.

Și, astfel, intervine intimitatea cu textul tradus. Și rușinea. Rușinea față de text, sentimentul apăsător că voi fi putut mai bine, că undeva, în sutele de pagini traduse, s-a strecurat o eroare care mă va bîntui, care mă va face să mă întreb în ce măsură lucrurile mai pot fi remediate la timp astfel încît greșeala să nu se vadă.

Există o relație stranie aici, aceea dintre intimitate și rușine. Iar între acestea două stă, neclintită, o specie de iubire canibală și cronofagă care transformă spațiul și timpul unei vieți de altminteri liniștite într-un Babel care cade în fiece secundă și a cărui reconstrucție rămîne imposibilă. Rușinea, în cazul traducerii, e aproape întotdeauna regret. Ea nu se traduce printr-o sfîșiere lăuntrică aici-și-acum, asemeni sentimentului normal de rușine, ci printr-o apăsare care rămîne întotdeauna prezentă ca acele melodii care ne răsună uneori în minte cu orele și zilele, fără a putea fi identificate. Nu există vindecare pentru traducător. Și tonul dominant rămîne unul de amărăciune și sfială.

Rușinea provine din imposibilitatea traducerii, din sentimentul unei provocări care sfidează nebunia și de cele mai multe ori o depășește, pentru că știm cu toții că acei oameni ale căror texte le interpretăm s-au ridicat în zonele necunoscute ale literaturii. Și e natural să ne rușinăm cînd, puși față către față cu textele celor mari, ne încumetăm să le dăm o nouă formă în limba pe care credem că o vorbim noi.

Există întotdeauna o voce rușinoasă și sfielnică pe care o citești în traducere, în textul care reproduce celălalt text, așa-zisul original. Relația etică față-către-față, atît de frumos și elegant construită de un Emmanuel Levinas, se preschimbă în acest caz într-o relație de tip voce-către-voce. O convorbire între două limbi care nu se cunosc. Sau, în cazul în care lucrurile merg bine, abia fac cunoștință una cu cealaltă. O traducere bună, adică una rușinată și stăpînă pe sentimentul ei, nu face decît să intre în dialog cu acea voce internă a originalului și să încerce, pe cît posibil, să o reproducă. Sigur, cu ezitări, bîlbîieli, lapsusuri, inversiuni, corespondențe căutate și/sau forțate, tot instrumentarul lingvistic care ne stă la dispoziție.

Există o speranță. Sau ar trebui să formulez, traducîndu-mă, va fi existat o speranță? În Prefața Geometriei lui Husserl, Jacques Derrida vorbea despre traducere ca posibilă transformare matematică a textului, ca transpunere exactă a sensului și literei originalului. Și aceasta e năzuința mea, acesta e scopul suprem cu care încep fiecare nouă traducere, asta aș vrea să fac. Rușinea ne împinge întotdeauna către lucruri nebunești, dar căutarea perfecțiunii trebuie să rămînă pe lista nebuniilor tolerate de orice societate.

Traducătorul e un îndrăgostit dinainte părăsit, unul care se rușinează de fiecare dată de propria voce și, la limită, reușește doar să și vorbească sieși într-o limbă cît mai coerentă cu putință. Un Orfeu care, oglindindu-se în suprafața textului, își spune de fiecare dată: Nu sînt eu! 

Cristian Fulaș este traducător și scriitor.

Foto: Irina Munteanu